Despre nevăzute care trebuie văzute (2)

    ''Sunt capcana ta zburătoare...''mi s-a spus și-atunci nu știam dacă trebuie să mă bucur sau să plâng.

Cuvântul''capcană'' mă speria un pic,mă trimitea cu gândul la iad și la lupta cu demonii dar aveam în mine totuși o liniște care parcă ștergea  mult din gravitatea sensului acestui cuvânt.Mda...Practic eram obligată să zbor pentru că pe pământ nici măcar n-am făcut efortul să merg , am stat pur și simplu pe loc deși aveam un bilet de avion în buzunar.Acum  vrei nu vrei mă aflu în avion  cu ''teroriștii'' care au încercat să deturneze avionul, trebuie să le suport răutățile și furia ,fiindcă n-au reușit să ajungă în cabina de pilotaj și avionul până la urmă va ajunge la destinația prestabilită.Știu că n-o să mă''vindec'' decât după ce voi termina ce am de făcut și să încerc să sar cu parașuta ar fi inutil.Am citit undeva pe un site despre o călugăriță din Italia care  are aceeași ''problemă ''ca și mine și care săptămânal participă la ședințe de exorcizare, de 9 ani de zile fără rezultat.Și e călugăriță...Eu care sunt un om simplu care trăiește în lume, ce șanse am?

    Așa că stau cuminte în avion și -aștept...nu știu ce-aștept, poate ar trebui acum să fiu în cabina de pilotaj și să învăț comenzile  avionului,dar sunt o nevolnică și nu știu de ce Dumnezeu m-a ales tocmai pe mine , nevolnica și netrebnica să-l decodific pe diavol și nici nu știu dacă am să mă ridic la înălțimea așteptărilor pentru că diavolul își lasă întotdeauna o portiță de scăpare, nu se dezvăluie niciodată în totalitate și e maestru în a mixa adevărul cu minciuna ,pentru ca mai apoi totul să devină o meșteșugită reclamă care promovează înșelările sale bine mascate atât la nivel de masă, cât și la nivelul fiecărui individ.Diavolul îi înșeală chiar și pe adepții lui cei mai înfocați și îi înșeală crunt.Diavolul nu așează omul pe scaunul lui de domnie așa cum va face Dumnezeu cu cei biruitori, el urăște omul și tinta lui este trimiterea sufletului acestuia în iad, nu pentru ai acorda onorurile promise ci pentru a-l chinui, diavolul nu are fii printre oameni, altfel nu i-ar cere sufletul și ar proceda așa cum tatăl din pilda fiului rătăcitor îi acordă onoruri nemeritate fiului tocmai fiindcă îl iubește și îl iartă total

    DIAVOLUL E INCAPABIL DE IUBIRE!Nici între ei nu se iubesc.În urmă cu mulți ani,să fie vreo zece în timpul unei ispite puternice despre care astăzi știu că a fost tot o demonizare de care Dumnezeu m-a scăpat fără ajutorul preoților și fără a mă spovedi așa cum trebuie, duhurile rele mă întrebau dacă vin cu ele în iad...Vă închipuiți cât de mare era frica mea...Am încercat atunci să-i dau diavolului un răspuns bineplăcut lui Dumnezeu, atât cât m-a dus pe mine capul atunci. Am spus că dacă Dumnezeu va îngădui aceasta (împotriva voinței mele) voi merge.Făceam doar pe curajoasa, atunci nu realizam cât de păcătoasă sunt și cât de greu ar fi fost pentru mine dacă Dumnezeu m-ar fi pedepsit pentru asta,și  deși în mine era doar frică nicidecum milă față de diavol,folosindu-mă de exemplul cuviosului Siluan  Athonitul căruia îi era milă chiar și de vrășmașii (diavolii) care îl chinuiau, am plusat spunând"Mi-e milă de tine Satan pentru că nu ști ce-i dragostea''Răspunsul m-a uluit'Am cunoscut-o'' mi-a răspuns, în timp ce-i simțeam răsuflarea caldă plimbându-se pe fața mea.''Noi ne adulăm'' a continuat.Nu știu de ce mi-a spus mie diavolul lucrul acesta, n-am căutat în DEX  sensul exact al cuvântului dar mi-am închipuit că adularea aceasta nu are nimic cu dragostea ,că e doar o recunoaștere a puterii, adică cu cât un diavol este mai puternic mai rău, mai versat cu atât este mai respectat și mai ascultat.Ce-mi închipuiam eu atunci era doar în parte adevărat fiindcă adulare înseamnă lingușire servilă și n-are nimic de-a face cu respectul, ci doar cu frica, diavolul e incapabil de sentimente pozitive, și chiar cred că ar trebui să-mi fie milă de el

     În fiecare religie și-n fiecare individ în parte diavolul și-a lăsat ceva  un fel de "cui al lui Pepelea"de care să se folosească cât mai des cu putință până ce încet,încet pune stăpânire pe sufletul  omului.Ne batem cu pumnii în piept, susținându-ne fiecare religia,prezentând-o ca fiind unica, adevărata credință ce ne poate conduce la Dumnezeu și nu vedem că de fapt mântuirea-i personală și foarte,foarte greu de atins.Ai nevoie în primul rând să scoți din tine duhul nesimțirii, ''cuiul lui Pepelea''pentru că el te face să nu-l simți pe Dumnezeu și să nu-ți cercetezi cugetul așa cum ar trebui.Fiecare părticică de suflet pusă la microscop,un pas spre salvare și spre vindecare...Și nu te poți vindeca dacă nu recunoști că ești bolnav adică păcătos și nu accepți tratamentul lui Dumnezeu.De cele mai multe ori pilulele sunt amare,injecțiile dor,dar e mai bine să suferi acum decât să te chinui o veșnicie în iad.

   Am vorbit data trecută despre modul în care diavolul ne manipulează simțirea.Acum voi vorbi despre modul în care diavolul ne manipulează simțurile.Văzul, auzul, mirosul,gustul,sunt simțuri cu care cel rău se joacă cu mare plăcere și dacă am înțeles ce se întâmplă cu mine și mai ales cum se întâmplă nu am niciun merit,Dumnezeu prin îngerii lui a făcut înțelegerea posibilă,ghidându-mă,punându-mi întrebări tot timpul , întrebări care la început păreau enervante și fără sens,dar care urmăreau de fapt ascuțirea simțurilor mele,sporirea atenției.

   Voi vorbi întâi despre auz.Diavolul îți poate amplifica auzul sau ți-l poate slăbi.Când nu voia să înțeleg ce mi se spune, nu auzeam chiar dacă persoana care-mi vorbea repeta de mai multe ori ce voia să-mi spună,.și ridica tonul pentru a fi auzit.Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat numai cu mine ci și cu colegul meu ''vampirizator''căruia a trebuit să-i cer scuze pentru că am țipat la el mai devreme în timpul unei dispute și culmea, a trebuit să-mi cer scuze țipând fiindcă el nu înțelegea ce spun.Și în altă zi colega mea de la mașină mi-a spus că nu știe ce se-ntâmplă cu ea că nu mai aude aproape deloc dar ''tulburarea'' i-a fost temporară și i-a trecut fără a ajunge la medic.Pe mine mă înnebuneau zgomotul mașinilor de la serviciu și plescăitul soțului meu atunci când mânca, dar îngerul meu sau îngerii m-au învățat să caut muzica din zgomot și să ignor plescăitul soțului .Cât despre zgomotul mașinilor ,acesta se auzea uneori de parcă cineva s-ar fi jucat cu intensitatea lui,când mai tare când mai încet

   Despre văz vă pot spune cu siguranță că diavolul ne poate slăbi vederea brusc fără să ne fie rău sau să avem simptomele vreunei boli nediagnosticate încă.Stăteam la mașină pe scaun și priveam ceasul electronic  aflat drept în fața mea undeva sus pe peretele halei.Brusc mi-a slăbit vederea și-am fost întrebată cum văd,apoi după răspunsul meu,vederea mi-a devenit limpede,vedeam chiar mai bine decât văd de obicei și am fost întrebată din nou cum văd ora afișată acolo.E de prisos orice comentariu,sau ar putea fi unul dar acesta se potrivește pentru toate simțurile și-l voi face la sfârșitul articolului.Altă dată priveam același ceas,am văzut o anumită oră,apoi peste două sau trei minute aceeași oră,Mai târziu am înțeles comparând experiențele de ce am pierdut de mai multe ori autobuzul fabricii când eu credeam că am plecat la timp de acasă folosindu-mă atăt de ceasurile mecanice pe care le aveam prin casa dar mai ales de cel de la receiver-ul televizorului pe care-l consideram exact.Deci diavolul poate înlocui o imagine cu alta. Altă dată o colegă în vestiar pur și simplu nu m-a văzut lângă ea câteva clipe, privirea ei a trecut prin mine de parcă aș fi fost invizibilă și s-a oprit la o altă colegă aflată lângă mine pe aceeași linie.Și primul ei gând a fost să se întrebe unde aș putea fi și de ce n-am venit la serviciu.Și aici am de făcut un comentariu dar îl voi face la concluzii generale.

  Cât despre mirosuri,am simțit o întreagă gamă de mirosuri:băutură,țigări,usturoi,transpirație,mort, vacă și ''rahat'.La un maslu la Jercălăi simțeam pe rând când parfum de flori când miros de mort.Îngerii mi-au dăruit o explicație folosindu-se de băiatul meu cel mic ca martor.

   Trebuia să-mi vopsesc o haină de piele și înainte de vopsire a trebuit s-o degresez cu acetonă.Știți ce miros puternic are acetona...La un moment dat mirosul de acetonă a dispărut și-n locul lui a apărut un minunat parfum de flori. Am luat sticla de acetona și-am mirosit-o...De acolo venea parfumul. Fără să-i spun nimic, i-am dat sticluța băiatului meu cel mic s-o miroasă și să-mi spună ce simte.Mi-a confirmat că mirosea a parfum.După câteva clipe am mirosit din nou sticluța amândoi, mirosea a acetonă.Au mai trecut câteva clipe și mirosul de parfum s-a simțit din nou în cameră,și sticluța nu mai mirosea a acetonă ci a flori.Bineînțeles că în sticluță era acetonă, dar noi am simțit miros de parfum.

De data aceasta eram ''noi'' nu doar ''eu'' demonizata...Dacă stau să mă gândesc bine o astfel de experiență în doi am avut și cu mulți ani înainte, nouă sau zece ,când am fost '' urmărite''  prin Ploiești eu si fata mea cam timp de o oră, de un puternic miros de transpirație  care apărea și dispărea ca dus de vânt.Nu miroseam noi în niciun caz, parcă o fantoma urât mirositoare ne dădea târcoale și n-am scăpat de ea decât după ce ne-am rugat amândouă fiindcă ne-am dat seama că este ceva necurat la mijloc.

   O prietenă care-mi cunoștea atunci doar în parte situația după ce i-am povestit despre mirosuri și nu numai, a avut experiențe asemănătoare.Sticla cu Lenor mirosea extraordinar de urât, și la serbare, ca să nu se simtă în largul ei (prietena mea este învățătoare)diavolul îi trimitea miros de ''rahat''

    Cât despre gusturi...Se spune despre ele că nu se discută, dar eu am gătit  o mâncare despre care am crezut seara că este foarte sărată și a doua zi mi s-a părut chiar nesărată și altă dată după ce am luat un paracetamol pe care l-am strivit in dinți mai întâi ca să nu mă înec cu el și i-am simțit gustul neplăcut, apa cu care l-am luat  a avut câteva clipe un gust dulce care a dispărut după aceea.Hai să zicem că în primul caz când am gustat din mâncare m-am fript la limbă și poate papilele gustative mi-au fost afectate, dar în al doilea caz nu există nicio explicație logică.

  Și-acum concluziile.În primul rând diavolul e un puternic hipnotizator și știe exact cum să acționeze și pe care centrii nervoși, pentru a obține ceea ce-și dorește și folosește creierul nostru ca pe o hartă. Blochează perceperea realității și creează ''realitatea '' pe care și-o dorește, folosindu-se în primul rând de capacitatea de a-i transmite omului gânduri pe care acesta și le însușește imediat considerându-le rezultatul activității sale mentale,și în al doilea rând de faptul că în creierul nostru sunt stocate informații de recunoaștere și descifrare a realității pe care le folosește  ca să creeze ''realitatea'' de care are nevoie.

    M-am întrebat de ceva timp de ce ar vrea diavolul să mi se dezvăluie mie și de fiecare dată când scriam un nou articol mi-era frică să nu greșesc ceva.Acum știu că diavolul n-a vrut nicio clipă să mi se dezvăluie, să mă înspăimânte da, să mă termine fizic și psihic, aveam și mai am un dușman în mintea și în corpul meu dar mulțumesc bunului Dumnezeu, că nu m-a lăsat la cheremul  celui rău,m-a scos din ghearele lui,de fapt ne-a scos pe amândoi, pe mine și pe presupusul vampir care nu-mi fura energia în niciun caz ci era doar un martor al gândurilor mele ciudate și contradictorii,martor la fel de chinuit și încercat ca și mine dealtfel. De fapt în acestă experiență care durează de mai bine de trei ani diavolul a fost păcălit de Dumnezeu dându-i impresia la început că va pune stăpânire pe mine lăsându-l să mă secătuiască de energie, să-și folosească o mare parte din puterile sale asupra mea și asupra celor din jurul meu,să-și desfășoare arsenalul de ispitiri chiar dacă uneori mă rugam până la istovire pentru a scăpa de ispite.L-a lăsat să mă mintă atât de ''veridic'' cum numai diavolul o poate face ca să înțeleg că nu tot ce pare logic trebuie să fie neapărat și adevărat, să elimin din mintea mea mea duhul iscodirii care voia să-mi fure liniștea și să-mi osândesc aproapele ,gândind urât despre oameni nerealizând că Dumnezeu are pentru fiecare un plan de redresare și că eu trebuie să am încredere în aceste planuri.Am fost ghidată sistematic pentru a ieși din jungla deasă de care mă simțeam înconjurată ,nu știu ce îngeri și câți îngeri m-au ajutat,unul din ei își spunea Recuperatorul,în alte dăți mi s-a spus că sunt ajutată de arhanghelul Mihail și de arhanghelul Uriel poate că așa era dar la vremea respectivă mă credeam atât de păcătoasă și de neînsemnată ca să fiu ajutată de asemenea puteri cerești și le-am considerat ispite de mândrie.De fapt pentru Dumnezeu niciun om nu este neînsemnat,problema e că noi nu ne dăm seama de însemnătatea lui Dumnezeu și-l aruncăm atât de departe de noi.Întrebări de genul : ''Ce este vampirismul energetic?'' ,''Ce sunt ''larvele''?,''Ce este tantra yoga?'',''Ce este trezvia?'' îmi răsunau în minte ca niște voci cu ecou venite ca dintr-o altă lume și eu căutam răspunsurile pe net și încet, încet a început să se facă lumină în mintea mea chiar dacă demonii ar fi vrut poate să cred că am o aură specială sau că yoga creștină ar putea fi o cale mult mai rapidă de curățare a minții și de apropiere de Dumnezeu,mulțumesc Tatălui ceresc că mi-a dăruit înțelepciunea și orientarea ca să ies din hățișuri!Încă o dată vă spun , yoga e o mare înșelare,poate că aura și chakrele există dar poți ajunge la Dumnezeu numai acceptând că poți fi răscumpărat prin jertfa Domnului nostru Iisus Cristos,și urmând calea trasată de El, nicidecum vizualizând lumini și culori și chakre destupate.Dumnezeu nu acceptă mândria dar ne acceptă pe noi cu tot cu ea și are răbdare și nu ne pedepsește imediat tocmai fiindcă ne iubește și fiindcă știe cât de mare este puterea celui rău asupra noastră.Și pe cât de urâtă îi este mândria pe atât de bineplăcută îi este smerenia omului și aceasta nu se dobândește dorind să vezi aure și chakre și lumini mirabolante.Drumul către Dumnezeu e pavat cu rugăciuni de om simplu,și dacă Dumnezeu a lăsat aura și chakrele nevăzute ochiului uman a știut El de ce.

   Vorbeam despre modul cum diavolul a fost păcălit de către Dumnezeu sau poate nu ''păcăleala'' e metoda diavolului, cred că până la urmă așa trebuia să se întâmple și chiar dacă experiența acesta a fost la început deosebit de grea mi-a fost necesară și folositoare.Hai să-i spunem demascare nu păcăleală,fiindcă asta a fost de fapt.Când vrei să demaști ceva , ai răbdare,cercetezi, urmărești din umbră acțiunile și n-ai voie să lovești decât atunci când știi că o poți face cu maximă eficiență.

Dacă vă aduceți aminte am spus că am simțit mândrie fără să am motivul ,gândul generator, sau că am simțit șarpele geloziei vărsându-și veninul în mine,mă rog senzația aceasta și atunci când eram liniștită și nu aveam niciun gând supărător.Mai nou am simțit aceeași senzație când eu nutream pentru doi tineri îndrăgostiți multă dragoste și înțelegere.Ciudat nu?Cred că bruiajul e de vină.Așa cum diavolul mă zăpăcea bombardându-mi mintea și trupul cu vibrații de foarte joasă frecvență,așa i-au fost zăpăcite și acțiunile diavolului ,ajungând la mine doar senzațiile nu și gândurile.Pachetul a ajuns la destinație jumătate gol și n-a mai avut efectul scontat.

   Mai sunt multe de spus și cred că ce am spus până acum e doar începutul.Despre ce? Despre vampirism energetic ,stringuri,hipnoză,efectul scopolaminei asupra liberului arbitru,boli ca personalitatea multiplă și legătura acesteia cu hipnoza care folosește ca metodă dislocarea artificială a personalității , despre astenie,ipohondrie,despre nebunie, despre depresie,despre dependențe :băutură, dulciuri, țigări,sex,droguri,despre toate acestea dar mai ales despre rolul celui rău în producerea acestor boli.Oamenii au încercat să descrie mecanismele acestor boli organic,au descoperit diferite tratamente,alopate sau naturiste și au exclus amestecul celui rău și au uitat că orice boală de care este lovit omul este programată de către Dumnezeu și diavolul acționează asupra omului doar atât cât este lăsat de Dumnezeu, și vindecarea  tot la Dumnezeu se află.Trebuie doar să ne apropiem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de diavol.Să scoatem ''cuiul lui Pepelea ''din inimile noastre dacă vrem să avem casa sufletului curată și bun prieten pe bunul Dumnezeu.

Despre nevăzute care trebuie văzute...

    Eram un cobai vorbitor, de fapt așa mă simțeam și nu-mi plăcea deloc rolul,de multe ori refuzam să spun ce fac, unde sunt,ce simt și unde mă doare, ce intensitate au durerile mele și ce durată.Bine totul se petrecea doar în mintea mea la care era conectată mintea colegului meu despre care chiar am crezut că mă vampirizează energetic.Demonul se dădea drept el uneori și-mi spunea că vede tot ce fac,simte tot ce simt,și-mi cerea să-i descriu stările de rău sau durerile pe care le simțeam doar așa pentru verificare,și în același timp încerca să mă convingă că el, colegul meu, e un degenerat care mă iubește totuși , care nu poate, oricât și-ar dori, să-mi dăruie din energia lui din simplul motiv că așa e construit să fure energie,că e blestemat să fie așa. De fapt aceste însușiri îl defineau pe diavol cu singură mare diferență că nu mă iubea ci dimpotrivă făcea totul să mă supună și să mă distrugă și colegul meu nu era decât un paravan în spatele căruia diavolul își pregătea otrăvurile.Cred de fapt că și el ca și mine a fost la fel de torturat psihic, ne-am trezit amândoi într-o piesă de teatru al absurdului' o piesă care se scria singură în care eram pe rând ba actori, ba spectatori.Nu știu cât la sută din gândurile mele ajungeau la el netruncheate , poate că scenariile noastre coincid doar în parte...nu stiu.Tot ce știu e că demonii încercau să ne lege unul de altul printr-o legătură bolnavă care să ne stoarcă de energie pe amândoi,o obsesie.Binecuvântat să fie Domnul, că a făcut din ceva care trebuia să distrugă,ceva pe care se poate construi.L-a lăsat pe diavol să-și testeze otrăvurile pe mine apoi a  luat fiecare otravă în parte a descompus-o și mi-a arătat cum acționează asupra minții,asupra trupului simțurilor și a simțirii noastre și nu numai atât , mi-a demonstrat că la Dumnezeu se află antidotul pentru fiecare în parte și m-a învățat cum să mă rog.
  Atâta timp cât nu conștientizăm cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu pot spune că mândria este păcatul pe care-l săvârșim cel mai des.E fundația pe care diavolul ridică turnul Babel din fiecare,e liantul care unește cărămida de cărămidă și întărește zidul ce ne împiedică să ne vedem unii pe alții și să-l vedem pe Dumnezeu.Mulți confundă mândria cu respectul de sine și-n general nu ne place să ne lăsăm călcați în picioare, numai că mândria  e doar locomotiva ce trage după ea, dacă o lăsam,o mulțime de vagoane pline ochi cu ură. violență, viclenie,minciună, osândire a aproapelui, și cu cât sunt mai multe vagoane în spatele ei cu atât îi sporește viteza.Am să-ncerc din perspectiva experienței mele să demonstrez că mândria este de la cel rău și nu întotdeauna rezultatul unei educații sau doar al unei situații declanșante căreia n-ai putut să-i faci față.
    Mândria e ''pusă ''în noi, fără să ne dăm seama, ca un drog în paharul pe care îl bem.Să fiu mai explicită!Uneori simțeam mândrie așa din senin, era o mândrie care îmi încălzea inima și mă simțeam superioară.Apoi venea și motivul, gândul de la cel rău pe care eu îl consideram fals și nefondat și nu voiam să-l primesc și totuși îl simțeam în continuare și trebuia să mă rog ca să scap de el.Buun!Mulți ar spune că aceasta e ispita,dar vă întreb de ce am simțit mândria înaintea gândului generator de mândrie și de ce mândria a persistat și după ce am respins sistematic motivul?De fapt, nu creierul meu a generat în mine sentimentul de mândrie cu toată suma de senzații, ci cel rău acționând pe centrii nervoși ce fac posibilă manifestarea acestui sentiment.Practic e ca un fel de hipnoză și nu trebuie ca omul neavizat să fie'' hipnotizat'' prea mult.Își însușește gândul și după ce a învățat primii pași joacă singur după cum îi cântă diavolul,primește laudele celui rău cu plăcere și tot cu plăcere începe să se compare cu alții,băgând și mai tare locomotiva în viteză când trece la cealaltă extremă a mândriei plină de furie și de răutate.Mda....Deci și gândul de mândrie și simțirea acestuia sunt ''plantate ''în noi și de noi depinde dacă creștem această buruiană în suflet și o îngrijim ca pe o floare pe care o vedem frumoasă și folositoare în loc să o smulgem din rădăcină.
    Pe același principiu funcționează tot ceea ce se cheamă ispită.Ispita adulterului, gelozia de toate felurile,plăcerea răutății și a răzbunării,patima înavuțirii,patima băuturii și a fumatului,lenea sunt plantate în noi de cel rău și sunt ''udate'' ca să zic așa de egoismul nostru care și el la rândul lui își are izvorul în gândurile ce vin de la cel rău.
    Să le luăm pe rând!Ispita curviei și a preacurviei de pildă...Cine crede că dragostea ce duce la adulter e sădită de Dumnezeu în sufletul lui se înșeală amarnic.Dragostea care duce la minciună și înșelăciune nu este dragoste.Duhul desfrânării are puterea de acționa asupra gândului și asupra simțirii noastre într-o asemenea măsură încât poate face din noi niște sclavi ai dragostei,de fapt sclavi ai propriei noastre simțiri și asta fiindcă noi îi îngăduim.Dumnezeu nu ne vrea păcătoși dar ispita păcatului există de la Adam și Eva încoace și noi avem liberul arbitru, avem și îngerul păzitor lângă noi care de obicei nu trece de liberul arbitru și ne lasă să păcătuim dacă asta-i alegerea noastră și avem și ispititorul care ne injectează ca să zicem așa, în corp senzațiile care ne fac să credem că suntem îndrăgostiți, în doză mai mare sau mai mică depinde de câtă rezistență opune conștiința noastră morală.Am simțit ''fluturi în stomac'' la vederea a trei bărbați în decursul unei ore și niciunul nu era soțul meu.Unul din ei era ''vampirizatorul'' pe care' ''trebuia '' să-l iubesc și să-mi ocupe toate gândurile și ceilalți doi îmi erau colegi de lucru pentru care cel rău nu-mi trimisese gândul , doar senzația,senzația care a dispărut imediat după aceea în cazul celor doi.Deci și aici ca și în cazul mândriei simțite fără motiv aveam de-a face c-o plantare.Ca să nu mai vorbesc de fiorul și căldura dragostei care chipurile îmi izvorau din inimă chiar dacă gândul meu refuza ideea păcatului și nu mai făceam scenarii ca înainte când nu știam ce se întâmplă cu mine.Dumnezeu îmi dăduse îngerul la o parte ca să conștientizez ce-mi face diavolul și m-a învățat că depind de El în totalitate fiindcă salvarea și ieșirea din ispită se afla la El și nu în puterea gândului meu.Și a trebuit să mă rog, uneori până la istovire la început când nu știam poate să mă rog și ce duh acționa asupra mea, eu credeam că e doar unul, diavolul care le avea pe toate,dar nu era așa.Sunt specializați și fiecare se folosește de corpul și de simțirea noastră de cele mai multe ori diferit și tot diferită trebuie să fie rugăciunea noastră pentru alungarea fiecăruia dintre ei. Dar au și puncte comune și emoțiile pe care ni le provoacă au aceeași manifestare până la un punct De pildă duhul geloziei venea aproape întotdeauna însoțit  de pretenția că eu merit mai multă atenție decât oricine.Unii pot găsi firească acestă pretenție când doi oameni se iubesc. dar eu nu voiam să-mi iubesc colegul ''vampirizator '' cu păcat, mă consideram prietena lui în fața lui Dumnezeu și mai consideram că mai presus de toate e respectul pentru libertatea fiecăruia de a-și alege singur relațiile.Problema e că această pretenție s-a manifestat vizavi și de cei doi colegi pentru care am simțit doar câteva secunde fluturi în stomac și pe care demonii nu mă obligau să-i iubesc așa cum procedau în cazul vampirizatorului și se manifestă și astăzi față de un alt nou coleg cu care consider că n-am nici în clin nici în mânecă.Deci pretenția poate apărea și fără motiv întemeiat și fără legătura de dragoste sau de prietenie pe care tu o dorești sau nu și ne-o imprimă diavolul în suflet Cât despre gelozia în sine ,simțeam că am un șarpe în mine care-și vărsa din când în când veninul în trupul meu, era o senzație fizică pe care am mai simțit-o și când eram supărată din alte motive dar și așa din senin fără motiv provocator.Vă rog să trageți singuri concluziile!
    Cât despre plăcerea răutății, în afară de gândul de la diavol pe care-l respingeam, că fiecare primește la un moment dat răul pe care îl merită, simțeam fără să vreau bucuria răutății. Nici fața nu mă mai asculta,colțurile gurii mi se ridicau într-un zâmbet deși în interior gândul meu dorea să aducă compasiune în suflet și fața mea s-o exprime.
    Știu, o să spuneți că așa ceva nu se întâmplă la toți oamenii ci numai mie care sunt demonizată dar demonii mi-au demonstrat cu prisosință cum acționează asupra celor din jurul meu și la ce proporții poate ajunge această manipulare.Sunt un cobai vorbitor, poate așa vă convine, dar dacă cu ajutorul meu omenirea va conștientiza că toată boala și nefericirea îi vin de la diavol, am să mă consider cu adevărat folositoare și postura de cobai vorbitor ar însemna pentru mine cea mai mare onoare.
  Conflictul dintre rațiune și simțire pe care au încercat să-l explice de-a lungul vremurilor filozofii e generat de diavol ,e orchestrat de toată lumea aceasta nevăzută în care nu credem ,îngeri și demoni și are rezolvarea la Dumnezeu.Nimic,nici toată filozofia,nici toată psihologia  sau înțelepciunea lumii întregi nu poate aduce vindecare deplină fără ajutorul lui Dumnezeu.Poate că te poți schimba tu, alegând doar ce e bine mereu, pentru pacea ta interioară dar nu poți dărui schimbarea și pentru cei din jurul tău, asta o poate face doar Dumnezeu și pentru asta e nevoie de rugăciune.Și chiar dacă crezi că schimbarea în bine se datorează doar voinței și tenacității tale și nu te-ai rugat la Dumnezeu pentru ajutor în această privință, Dumnezeu te-a vegheat și ajutat tot timpul,pentru că tot ce-i bun în tine e de la Dumnezeu și ar fi putut să-l lase pe cel rău să-ți dărâme mereu și mereu toate năzuințele și liniștea interioară ca pe-un castel de cărți de joc.Suntem orbi dar ne place să ne lăudăm că vedem bine,că dacă greșim e vina noastră,nu suntem manipulați de niciun diavol,astea-s povești băbești doar avem un creier capabil să ne producă gândurile ,s-a demonstrat științific asta, ce diavoli , ce îngeri ?Mai lăsați-ne cu prostiile!Și totuși'' prostiile'' există le-am trăit pe pielea mea  și le-au experimentat și mulți alții înaintea mea, nu eu am dat gaura la macaroană,scuzați-mi exprimarea cam vulgară!Și poate au vorbit despre asta,poate au încercat să deschidă ochii lumii dar n-au fost crezuți decât de cei care voiau să vadă și dincolo de ce se vede.
    Deci ca o concluzie,forțele nevăzute sunt o prezență permanentă în viața noastră, există chiar dacă le negăm,diavolul are o mare capacitate de manipulare a minții și a simțurilor noastre, dar mai ales a simțirii noastre care a fost programată de către Dumnezeu pentru lucrurile bune, dar furată de către diavol și reprogramată în așa fel încât până și lucrurile rele devin bune și ale noastre nu plantate de către diavol.

Despre multe, nevăzute...

   Am spus în articolul precedent că vampirismul energetic este înfăptuit doar de duhuri necurate si nu de oameni.Chiar și pentru banalul deochi tot diavolul este vinovat.Se prinde ca o lipitoare de omul frumos sau plin de farmec,de multe ori de copiii mici care sunt cei mai vulnerabili, fiindcă nu suportă frumusețea.Nu cred că deochiul se-ntâmplă întotdeauna cu îngăduința lui Dumnezeu dar este alungat cu voia sa.De obicei deochiul se alungă ori cu un descântec care nu are leac decât dacă este furat,ori cu rugăciunea '' Tatăl nostru'' care după părerea mea ar fi opțiunea corectă..Descântecul este mai mult un soi de blestem îndreptat împotriva celui vinovat pentru deochi, blestem care niciodată nu se împlinește (nu cred că i-au crăpat cuiva țâțele sau altcuiva testiculele,sau a chelit cineva fiindcă a deocheat) dar face să dispară răul din omul deocheat.De fapt diavolul care acționează asupra acestuia furându-i energia pleacă nu fiindcă ar fi speriat de descântec, ci doar ca să întărească credința că deochiul este făcut de oameni.Mai nou din perspectiva explicațiilor de ultimă modă,ar fi un soi de vampirism energetic, un transfer de energie de la un om la altul realizat prin mecanisme încă neexplicate.Nimic mai fals!Diavolul nu plimbă energia de la un om la altul și mecanismele acelea încă neexplicate nu există,diavolul fură energia  atât.Și dacă deochiul dispare după ce este spusă de mai multe ori rugăciunea''Tatăl nostru'' e de la sine înțeles că diavolul nu o suportă.
   Cât despre deochiul cu ochi rău , acesta e tot o apă în care se scaldă cu și mai multă plăcere diavolul Chiar dacă e făcut conștient și intenționat de către oamenii care cred că au puteri magice,nu concentrarea și puterea gândului face treaba ci diavolul.Omul e doar un înșelat , o marionetă care nu-și vede sforile,atât.
   De multe ori m-am întrebat dacă  diavolul îmi ghicește gândurile și nici până azi nu sunt sigură că am aflat răspunsul,dar un lucru știu sigur, chiar dacă poate nu îi este îngăduit de la Dumnezeu să ni le afle atunci,pe loc,și trebuie să ne scormonească prin subconștient atunci când dormim ca să afle cu exactitate ''scenariul''gândurilor noastre,diavolul ne simte răspunsurile la gândurile trimise de el  și de asemenea simte și diferențiază natura celorlalte gânduri.E ca un aparat ce-nregistrează și măsoară frecvențe .PE DIAVOL NU ÎL PUTEM MINȚI!Minciuna are frecvența ei și diavolul o simte.E o mare păcăleală să credem că demonii pleacă dacă ne prefacem învinși și facem ce vor ei,cu gândul că vor pleca și ne vom întoarce după aceea liniștiți la Dumnezeu.Diavolul pleacă fiindcă și-a făcut suma nu fiindcă l-ai păcălit tu.Nu tot ce se scrie pe site-urile despre vampirism energetic e adevărat și demonii nu sunt proști ci doar fac pe proștii.
   Să fiu mai explicită.Gândul rău are o frecvență foarte joasă doar e trimis de cel rău,gândul obișnuit legat de lucrurile banale o altă frecvență și gândurile care ne leagă puternic de Dumnezeu o frecvență foarte înaltă. Rugăciunea ,de exemplu.Poți să spui ''Tatăl nostru'' mecanic ca pe o poezie și chiar să te gândesti în același timp la altceva sau poți să te rogi conștient,participând la fiecare cuvânt cu simțirea ta.Diferența de frecvență este foarte mare.De unde știu?Păi despre frecvențe am aflat de pe net dar despre reacția celui rău la aceste frecvențe vă pot vorbi din proprie experiență.Demonii îmi spun că mă urăsc și-mi schimonosesc fața de câte ori nu le place ce gândesc sau poate doar simt frecvența pe care mă aflu .Mă rog, acest lucru se-ntâmplă doar când li se permite să-și manifeste ura și furia,pentru că sunt controlați de Dumnezeu și au asupra mea o putere limitată.Și chiar dacă în interior sunt calmă și-mi doresc o cât mai mare apropiere de Dumnezeu, fața mea seamănă cu cea a unei fiare gata să muște din zăbrelele cuștii în care e închisă, sau cu cea a unei maimuțe urlătoare care doar mimează strigătul fiindcă sunetul nu iese. Așa a hotărât Dumnezeu,binecuvântat să fie,ca în marea lui îndurare să nu le dea voie demonilor să se manifeste în mine prin țipete sau vorbe care să le exprime ura,ura care răzbate afară doar prin grimase și gemete de furie.Nu cuvintele sau gândurile goale îi deranjează ci simțirea sinceră, comuniunea cu Dumnezeu.
   N-aș vrea să mă-nțelegeți greșit.Am vorbit de multe ori despre manipulare,fiindcă am simțit atât fizic cât și psihic presiunea celui rău asupra mea.Știu în mare parte ce tertipuri folosește ca să supună voința omului și știu ce putere are.Dar mai știu că avem LIBERUL ARBITRU unul din darurile de preț de la Dumnezeu care este practic învelișul Eu-lui nostru.E cel care ALEGE în care  parte tragi , ce asculți gândul bun de la Dumnezeu sau gândul rău și ce DEZVOLȚI în continuare.Această dezvoltare presupune  aportul Eu-lui tău cu tot ce reprezintă atunci când acceptăm ajutorul lui Dumnezeu și doar în parte  atunci când ne lăsăm manipulați de cel rău și lăsăm simțirea înrobită de diavol să ne fie stăpână.Cât despre simțirea noastră,pentru diavol e o adevărată plăcere să se folosească de ea .Și nu cheltuie cine știe ce energie ca să ne păcălească simțurile,fiindcă organismul uman e astfel programat încât reacționează precum ''câinele lui Pavlov''.Nu e nevoie uneori decât de''scânteia'' de început și de câțiva stimuli(gânduri, imagini, senzații plăcute)pentru ca apoi corpul nostru să-și fabrice singur senzațiile.Se spune ''Inimii nu poți să-i poruncești''de inimă legând tot ceea ce simte trupul și refuză mintea dar ar trebui să ne gândim că organismul nostru de multe ori''funcționează'' ca un tren care a prins viteză și ori tragem semnalul de alarmă apelând la Dumnezeu și la rugăciune , ori obișnuim corpul să reducă viteza și chiar dacă nu conștientizăm ,acest lucru se realizează tot cu ajutorul lui Dumnezeu.
    Poate că am înțelege mai bine lucrurile dacă am lua ca adevăr vorbele din vechime care spun că fiecare om are lângă el un înger care-l sfătuiește și îl apără și-un drac care-l ispitește.Dar dacă ei nu se văd și nu vorbesc cu noi direct, considerăm că toate gândurile sunt ale noastre și sunt produsul spiritului, al voinței și-al simțirii ce se manifestă în noi și vorbele din vechime sunt luate drept basm.
Ori în momentul în care cineva îți vorbește în minte și știi că acela nu e gândul tău ,când dialoghează cu tine, ajungi să te crezi ori nebun ori posedat,ori binecuvântat, depinde de efectul pe care-l au asupra ta musafirele gânduri,dar nu întotdeauna cântărești corect situația.Adevărul este că ''basmul'' există și Dumnezeu nu ne-a aruncat pe pământ ca să fim hrană energetică pentru draci,să fim batjocura lor, doar așa ca să vedem cât de greu este fără Dumnezeu.Grija lui e permanentă, avem îngerul păzitor ,e darul nevăzut cel mai de preț,prin el ne trimite Dumnezeu gândurile bune și preîntâmplă multe lucruri rele, pentru ca noi să le putem evita.Stă la ușa gândurilor noastre și are grijă ca liberul nostru arbitru să fie respectat, ne sfătuie și ne apără trupul cu care dracii ar putea face ce vor dacă ar fi lăsați.
    Cu ani în urmă am avut o ispită puternică de la duhul desfrânării.De fapt de duhul acesta am fost urmărită toată viața.La început  a mă gândi la un alt bărbat decât la bărbatul meu nu mi se părea un păcat dacă totul rămânea doar în mintea mea și nu răzbătea afară nimic.Respingeam avansurile altor bărbați ,știam că nu sunt făcută pentru a înșela dar în mintea  mea îmi rezervam ''micuța'' plăcere de a face scenarii. Cu alte cuvinte îmi înșelam bărbatul cu gândul,Dar mi s-a întâmplat să mă gândesc adică să iubesc așa doar în gândul meu ,cu aceeași intensitate și trei bărbați în același timp,ceea ce mi s-a părut anormal.Și am început să mă întreb de unde îmi vin mie toate acestea și mi-am dat seama că sunt ispite de la cel rău.Dar aveam încredere în mine și credeam că e de-ajuns ca să ies din ispită să mă cert singură în oglindă și să scot în față toate motivele ce m-ar determina  să fiu o femeie la locul meu chiar și în cel mai ascuns gând.Credeam că sunt mai puternică decât cel rău din moment ce nu reușea să mă determine să calc strâmb,ba chiar am avut curajul ,ca să nu zic nesăbuința să zic când cel rău își desfășura arsenalul de ispitiri' ''Ce-ai să-mi faci Satană?Eu de linia asta nu trec!''.Și -atunci ispitele au năvălit peste mine grămadă, nu puteam să-mi țin treaz gândul nici măcar 30 de secunde,nu puteam să mă concentrez la treburile pe care le aveam de făcut, făceam eforturi să dialoghez cu ceilalți și să nu pierd șirul vorbelor, îmi era foarte greu să mă comport normal.Gândul meu zbura mereu la persoana la care nu voiam să mă gândesc,mintea mea era un câmp de bătălie în care dușmanul murea și reînvia poate de două ori pe minut.Tot timpul trebuia să-mi păzesc spatele,să nu-mi strecoare din nou ispita în suflet dulce și intensă.Mă obosise enorm această luptă.Simțeam că-mi apasă doi bolovani grei ,unul pe cap și altul pe piept, respiram greu mă sculam noaptea sufocându-mă,aveam  un tremur nervos în tot corpul.După trei zile, când am simțit că nu mai pot, am căzut în genunchi și i-am cerut plângând ajutorul lui Dumnezeu.Mi-am dat seama că fără ajutorul lui Dumnezeu,diavolul mătură pământul cu mine, că poate n-aș fi trecut acea linie dar în mod sigur în scurt timp aș fi înnebunit sau mi-aș fi îmbolnăvit inima în așa hal încât viața mea ar fi fost mult mai scurtă.
    Și s-a întâmplat minunea.Dumnezeu mi-a luat, cât ai clipi,după ce m-am  rugat și mi-am cerut iertare, bolovanii ce-mi apăsau pe inimă și pe creier, eram din nou normală, gândeam limpede și ispita dispăruse.
    Abia de curând am înțeles cu adevărat semnificația acelei lecții căci pentru mine a fost o lecție ,și au trecut mai bine de 10 ani de-atunci.Atunci am crezut  că am fost pedepsită pentru mândrie și am lăsat-o mai moale cu încrederea nesăbuită în ''forțele'' mele proprii.Astăzi știu cât de mult contează ajutorul îngerului păzitor care atunci s-a dat la o parte fiindcă așa i-a cerut Dumnezeu ,lăsându-mi liberul arbitru descoperit.
   Păcat că nu ne dăm seama ce minune avem lângă noi tot timpul,cum ne apără, cum ne sfătuie,cum ne ajută și cât de multe ne rabdă, atât de multe!E cel mai bun prieten pe care-l poate avea cineva vreodată dar nu-l putem vedea și nu putem simți dragostea lui.Și asta o spun eu ,o demonizată nu o sfântă,fiindcă știu cât de greu e atunci când nu-l mai ai alături de tine.

Vampirism energetic,demonizare,trezvie...și tot ce mi s-a întâmplat

       Inițial am vrut să-mi numesc articolul ''Spovedania unei demonizate''.Poate ar fi atras mai mulți vizitatori pe blogul meu,ar fi fost să zicem așa un fel de strategie de marketing,pentru unii scuzabilă,(scopul contează și dacă țelul e nobil se admit și unele mijloace mai ''neortodoxe'')dar m-am răzgândit.N-ar fi fost corect nici față de mine, nici față  de Dumnezeu.Aș fi redus importanța și sacralitatea actului de sinceritate care se numește spovedanie  la nivel de talcioc.Așa că mi-am luat cuvintele la bani mărunți,cuvintele și faptele și viața și simțămintele și le-am semănat , de fapt încerc să le semăn aici în fața dumneavoastră.De ce o fac? Fiindcă simt că trebuie.
      Mulți ar spune , că poate tot ceea ce mi se întâmplă e o pedeapsă.Până și soțul meu care mă cunoaște a ajuns să-mi spună ''Cine știe ce ai făcut tu la viața ta de te chinuie Dumnezeu în halul ăsta?''Oamenii judecă, își dau cu părerea...În fața oamenilor păcatele sunt  mai mari, mai mici, de multe ori mai mici la noi și mai mari la ceilalți ,dar în fața lui Dumnezeu păcatele sunt doar păcate ce pot fi iertate.Acesta-i marele nostru noroc și marea noastră binecuvântare.Nu sunt un om bun, dar nici rău, și-ncerc din răsputeri să fiu un om simplu în acord cu Dumnezeu,și asta nu doar pentru a scăpa de situația urâtă în care mă aflu, ci fiindcă sunt convinsă că acesta trebuie să fie modul meu de viață.
     A trecut ceva timp de câňd am scris articolul despre vampirism energetic ...mai bine de 9 luni.Între timp am aflat răspunsuri la multe dintre întrebările mele.Am spus atunci că nu cred că vampirismul energetic e făcut de oameni,ci de duhuri necurate adică de demoni sau draci.Acum, după ce am trecut printr-un proces gradat de trezvie sunt sigură de asta.Nu oamenii fură energia unii altora conștient sau inconștient. La oameni nu ajunge niciun dram de energie,totul merge la diavol.Am să vă explic și de ce ,bazată nu pe concluziile luate din articolele de pe net ci pe propria-mi experiență.
     În primul rând,diavolul nu este în stare să dăruiască nimic omului.E pur și simplu ca o gaură neagră ce absoarbe energie dar nu stochează nimic.E lipsit de lumina lui Dumnezeu ,nu are energie proprie și asta nu fiindcă Dumnezeu n-ar dori să i-o dăruie dacă s-ar întoarce  la el ci fiindcă e plin de ură, ura lui nu are margini.Spuneam într-un articol precedent că dacă iadul n-ar exista diavolul nu s-ar mai strădui să ne dăruie nimic din plăcerile ce ne fac să dorim păcatul.Am greșit,diavolul nu dăruie nici măcar pentru a ispiti.Plăcerea  mândriei, a păcatului curviei și-al preacurviei care de multe ori e confundată cu dragostea,plăcerea bârfei și a răutății,toate acestea nu ni le dă diavolul încărcându-ne cu energia furată de la alții.Energia acesta o folosește el  pentru a acționa pe o frecvență mai înaltă pe centrii nervoși pentru a ne simți bine când de fapt ar trebui să ne simțim rău fiindcă greșim,și să venim rușinați în fața lui Dumnezeu.Practic el ne fură simțirea cea curată și adevărată pe care sufletul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu e programat să o aibă și o modelează după cum dorește ca pe o bucata de plastelină,o preschimbă dându-ne senzații și sentimente pe care poate nu dorim să le simțim,bombardându-ne cu gânduri care să ne amplifice aceste senzații pe care le produce acționând, repet, pe centrii nervoși.Diavolul se joacă cu mintea nostră și cu trupul nostru  Cei care cred că gândurile sunt doar produsul creierului nostru se înșeală amarnic.Creierul nostru, în afară de funcțiile complexe pe care le are pentru ca organismul nostru să funcționeze normal mai are una nebăgata în seamă de majoritatea oamenilor,aceea de antenă care captează în aceeași măsură atât gândurile bune venite de la Dumnezeu, cât și gândurile rele venite de la duhurile necurate ce ne parazitează mintea și trupul .Noi avem doar liberul arbitru, adică capacitatea de a alege ce primim și ce dezvoltăm în continuare gândul bun sau gândul rău.Diavolul este într-un război total cu Dumnezeu și cu omul și omul prins în ghearele celui rău poate deveni armă împotriva lui însuși în primul rând, apoi împotriva celor din jur și împotriva lui Dumnezeu.Cei care trec prin procesul de trezvie cunosc dimensiunile acestui război.Doresc tuturor celor care vor citi  aceste rânduri să învețe din experiența mea pe care o voi descrie cât mai concis și cât mai în acord cu Dumnezeu, și să ajungă să înțeleagă corect relația om -Dumnezeu într-un mod mai liniștit,mai frumos și mai puțin dureros decât am simțit-o eu.Poți învăța dintr-un film despre război tot la fel de multe ca și atunci când te afli în mijlocul acelui război numai să ai deschiderea necesară și capacitatea de a desprinde de aici învățăminte care să-ți folosească tot restul vieții.Vă rog, să aveți răbdare, experiența mea nu poate încăpea doar într-un singur  articol.O voi face gradat,în timp abordând de fiecare dată alt subiect,voi veni cu răspunsuri acolo unde le am și cu argumente .Dumnezeu să m-ajute să o fac așa cum trebuie!
     Experiența prin care am trecut și încă mai trec, e asemeni monstrului lui Frankestein,făcută din bucăți diferite, neplăcută la vedere,arată mai mult a păpușă de cârpă făcută din resturi de materiale cu cusături grosolane.Și totuși e vie....la fel și concluziile la care am ajuns.Am fost nevoită să iau noțiuni ce țin de yoga, doar unele,altele ce țin de cultura și de religia mea și altele de știință, să adun și să compar toate experiențele  mele paranormale,să le îmbin  ca într-un mozaic și dacă astăzi pot vorbi despre mecanismele vampirismului energetic și despre multe altele și vă pot prezenta și niște concluzii trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu care a programat totul și a pregătit și ieșirea mea din ispită.E drept, nu am scăpat de demoni,mă chinuie și îmi schimonosesc fața de câte ori li se permite să-și exprime nemulțumirea sau ura și furia,spun li se permite deoarece toate acțiunile lor sunt ținute în frâu de către Dumnezeu care nu m-a lăsat în totalitate în ghearele diavolilor,mi-a redat mintea și energia furată de ei și m-a trecut prin procesul de trezvie,m-a învățat să mă rog și mi-a arătat de ce trebuie să depindem în totalitate de El,de ce i se permite diavolului să acționeze asupra noastră și de ce ne-a dăruit viața aceasta pe care trebuie s-o trăim pe pământ și cum trebuie s-o trăim.Am intrat în programul lui Dumnezeu ca într-o piesă care se scrie singură și pot să spun că Dumnezeu mi-a arătat încă de la început cum va fi experiența mea.Eram întrebată cine sunt dacă sunt un înger sau dacă sunt un demon sau poate sunt un monstru.Răspunsul venea cu glas tare în mintea mea și credeam că sunt gândurile mele, le ascultam și eram de acord cu ele.'' Sunt asemenea monstrului lui Frankenstein, făcută din bucăți.''și eu credeam că e vorba de mine ca om care încearcă să înțeleagă  pe toată lumea și ia ce-i bun din oameni ,din știință și din religii diferite,le recunoaște valoarea,dar are calea sa bine conturată de la care nu poate fi abătută.Dar nu era vorba doar despre caracterul meu, ci de experiența mea de-o viață, mai ales de experiențele paranormale trăite până atunci și de ce urma să se întâmple,ceva ce lua bucățile diferite și le cosea într-un tot ce trebuia să prindă viață și să funcționeze ca un întreg.
    Cam atât pentru astăzi.Una din concluzii pe care am s-o argumentez data viitoare e aceea, că vampirismul energetic nu este așa cum este prezentat pe site-uri unde furtul de energie este realizat de om, sau în emisiunile despre paranormal de la tv în care este admisă acțiunea vampirizatoare a unor entități malefice dar nu este exclus furtul de energie produs de om,vampirismul energetic e produs doar de duhuri necurate.Nu trebuie să vă temeți de oamenii considerați vampiri energetici chiar dacă vă supără și prezența lor vă face rău, nu-i judecați și nu-i priviți ca pe niște ciumați,stând la distanță de nu știu câți metri de ei.RUGAȚI-VĂ PENTRU EI!AU MARE NEVOIE DE RUGĂCIUNEA NOASTRĂ!



 

Ce rost are rugăciunea?

     E greu...E greu să privești în jur și să constați cât de urâtă e lumea nu fiindcă lumea te rănește pe tine ci fiindcă îl rănește pe Dumnezeu.Și să nu poți face nimic.

      Dumnezeu a îmbătrânit așteptând să-și găsească odihna în sufletele oamenilor.E obosit și bolnav, merge într-un baston și așteaptă sprijin pentru că bastonul acela nu-i de ajuns,el și l-a făcut.E speranța că oamenii atunci când îl cheamă în sufletele lor o vor face nu doar spre a se folosi de el ca de-o manta de ploaie ci îi vor dărui așternut curat, grijă și medicamente care-l vor face să se simtă mai bine,și nu vor uita de el,și nu-l vor lăsa să se sufoce ,gol și chinuit și cu mâinile mușcate în nepăsarea și mândria noastră.Omul e lup pentru Dumnezeu.Din palmele lui primim hrana și ne hrănește cu drag.Dar noi îi mușcăm mâinile și El rabdă,se îmbracă în blană de miel și acceptă să fie mâncat poate,poate ceva din bunătatea și frumusețea lui va rămâne în sângele celui care l-a sfâșiat,și poate... și poate...poate...

    Din  cei zece leproși vindecați de Iisus doar unul i-a dat slavă lui Dumnezeu,doar unul a conștientizat și s-a vindecat,ceilalți 9 au rămas cu lepra în suflet.Marele nostru necaz e că nu vedem cât de aproape e Dumnezeu de noi,de fapt ne facem că nu-l vedem.Ba mai mult,nu ne place să fim vegheați așa'' prea ''de prea aproape.Ne sufocă personalitatea.Dar dacă de câte ori am greși cu intenție sau fără, am vedea în El un prieten, cel mai bun prieten și nu un paznic de închisoare,poate că am avea cu adevărat bucuria de a-l privi în ochi și de a-l respecta.Avem atât de multe pretenții de la Dumnezeu și-i dăruim atât de puțin!Ne amăgim că nu-i cerem prea multe,noi ne purtăm de grijă în cea mai mare parte a vieții noastre,Dumnezeu '' trebuie'' să apară ca duhul din lampa lui Aladin doar atunci când știm că de El depinde totul,din când în când,adică.Dar asta nu-i destul ca să producă marea schimbare.Cred că de fapt nu știm cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu și credeți-mă noi îi datorăm TOTUL.

    În primul rând îi datorăm viața,cel mai frumos și cel mai mare dar.Nu suntem rezultatul hazardului, avem un destin, facem parte din planul lui Dumnezeu chiar dacă mulți nu recunoaștem sau ignorăm adevărul acesta.Ne străduim să ne croim un drum în viață cât mai aproape de năzuințele noastre și credem că acesta e rostul nostru pe pământ,involuntar ne dorim fericirea,comunicarea,comuniunea,ne zbatem pentru a le obține și de multe ori ne alegem doar cu sentimentul zădărniciei.Și-atunci dăm vina pe Dumnezeu și-l întrebăm de ce nu vrea să fim fericiți. Dar dacă Dumnezeu ți s-ar arăta într-o bună zi și te-ar întreba ''Omule,de ce nu mă iubești?'', ce i-ai răspunde?

    La început, după ce îți va trece momentul de năucire, vei fi tentat să-ți cauți scuze dând vina pe lipsa de dovezi palpabile și indestructibile a existenței lui Dumnezeu în viața ta.Dar chiar dacă ți s-ar arăta în fiecare zi, tu cel cuprins de demonul nesimțirii ai spune că Dumnezeu nu te iubește,fiindcă nu te lasă să faci ce vrei,te îngrădește,îți ia plăcerea de a fi tu însuți.Și-apoi dragostea nu trebuie să fie ceva forțat,n-ar mai fi dragoste ar fi interes,frică ,sau poate ceva ce seamănă cu dragostea dar e doar o senzație de moment.Și chiar dacă Dumnezeu ți-ar demonstra pas cu pas că îți dorește numai binele, că face totul ca să-ți revii și că merită să-l iubești,tu ai spune dezarmat' ''Nu știu Doamne ,de ce nu te iubesc,e ceva mai presus de mine!''

   Diavolul produce acel ceva ''mai presus de mine'' și există așa cum există și Dumnezeu,numai că l-am redus, mă rog i-am redus puterea și influența asupra noastră,l-am transformat dintr-o putere malefică într-un simplu cuvânt aruncat la necaz sau rostit cu plăcere atunci când glumim sau din reflex atunci când povestim ceva.Rostirea numelui lui a devenit, din ceva urât, o picanterie.Grozavă amăgire!Nu suntem decât niște biete jucării trase de sfori, marionete cu suflet asta suntem în mâinile lui.Și ne urăște atât de mult că încearcă prin toate mijloacele posibile să ne facă ca el, să ne umple de răutate, de mândrie și egoism.Și sufletul suferă.Răutatea în sine e o suferință, o boală care nu se mulțumește să mocnească acolo în omul care o are, ea trebuie să ardă și să se împrăștie ca focul luat de vânt.Răutatea n-are liniște și nici mulțumire și bucuria ei e ca o buruiană.Și iadul există și nu este doar o mică sperietoare din filmele horror menită să ne crească adrenalina o oră sau două fiindcă avem nevoie , nu-i așa și de un bungee-jumping spiritual din când în când.

Iadul nu e film, nici poveste și nici sport extrem.Iadul există cu adevărat și dacă am simți măcar câteva clipe pe pielea noastră durerea și pustiul chinurilor veșnice am alerga spre Dumnezeu de frică,dar ce frică!Dar El nu vrea să-l privim doar ca pe un refugiu,vrea să-l iubim, poate de aceea a lăsat nevăzutul ,nevăzut și nouă posibilitatea să alegem.

   Am fost în iad?Nu,n-am fost și să mă ferească Dumnezeu de o asemenea experiență.Dar alții au fost și chiar dacă nu sunt crezuți,aș vrea să ne-ntrebăm la ce i-ar folosi diavolului ca oamenii să creadă în existența iadului.La nimic, vă asigur.Dimpotrivă, ar fi ideal pentru el să ne țină în această nesimțire ce ne face să credem că' ''O viață are omul !'', una palpabilă ce trebuie trăită,ipoteza vieții veșnice ar trebui să ne bântuie mai spre bătrânețe,când devenim mai neputincioși și deci mai dependenți de Dumnezeu.Cine crede că diavolul își caută prieteni printre oameni e un naiv.Nu are cum iubi omul așa cum nu îl poate iubi nici pe Dumnezeu.Noi reprezentăm pentru diavol doar o provocare, un interminabil pariu, un trofeu.Și are multă răbdare,fiecare moment al vieții noastre contează pentru el, poate fi o bătălie câștigată, de aceea ne ispitește până în ultima clipă.Dacă iadul n-ar exista și dacă existența chinurilor veșnice ar fi fost exclusă atunci cel rău ar fi făcut tot posibilul ca omul să simtă aici, pe pământ , în scurta sa viață iadul și nu și-ar mai pierde timpul cu amăgirile și nu ne-ar mai dărui nici măcar una dintre plăcerile ce ne fac să dorim păcatul.Fiecare clipă din viața noastră n-ar mai avea valoarea unui trofeu , ci ar deveni un instrument de tortură în mâinile lui.Binecuvântat să fie Domnul că nu îngăduie acest lucru!

    Marele nostru handicap,pentru că este un handicap pe care nu vrem să-l luăm în seamă,e că nu vrem să ne lăsăm dirijați de Dumnezeu și orbecăim prin întuneric nu fiindcă n-ar fi lumină în jurul nostru ci fiindcă ne este lene sau poate frică sau poate amândouă, să deschidem ochii.Și îi cerem Domnului să ne ducă de mână ca pe orbi.Nu-l ajutăm deloc și tot noi ne plângem că nu suntem ajutați.De acord ,lumea e urâtă și oamenii plini de defecte dar nu-ți deschide ochii pe lume, pe partea ei murdară ci caută-l pe Dumnezeu cu privirea,lumina lui nu te orbește,e caldă plăcută și vindecă.Și-apoi poți privi din nou la oameni,nu vor mai fi atât de urâți ,și în timp vei constata că sunt doar neputincioși și stăpâniți de defecte.

    Buuun!Voi povesti o întâmplare ce seamănă mai mult a banc dar nu din dorința de-a o da pe lucruri vesele

     În Plopeni trăia un nebun pe nume Alin. E de prisos să mai spun că-l  cunoștea toată lumea.Nu făcea rău nimănui dar avea un fix,se credea tot timpul într-o mașină pe care o conducea.Oamenii îl priveau cu un amestec de milă și amuzament cum schimba vitezele, punea frână sau acorda prioritate.Și fiindcă nu dispunea de semnalizare luminoasă își anunța verbal intențiile de schimbare a direcției.''Vuuum,vum....acum o iau la dreapta...Vuuum ...acu' la sțânga....''Un copil mare.....Timpul se oprise-n loc pentru el undeva în miezul copilăriei,într-o lume ciudată și de-a râsu'-plânsu' pentru noi dar lipsită de griji și îndeajuns de fericită pentru el.Își făcea obișnuitul traseu Alin....O femeie l-a oprit să-i dea o pâine...un gest firesc și omenesc. Dar Alin a luat pâinea și a aruncat-o peste umăr în spate.''Ce faci Aline, de ce arunci pâinea ?''a întrebat femeia stupefiată.Și Alin cu cel mai firesc aer posibil i-a răspuns ''Am aruncat-o în portbagaj.''

    Din păcate,câtă vreme nu conștientizăm cu adevarat rolul,binecuvântatul rost al lui Dumnezeu în viețile noastre nu vom reuși decât să trecem prin viață precum Alin nebunul pe străzile orașului în mașinuța lui imaginară,lăsând mereu în urmă ceea ce am primit de la El să zacă-n colbul neștiinței, uitării și al nepăsării.Nu portbagajul imaginar este de vină pentru eșecurile și sărăcia noastră spirituală ci lipsa de Dumnezeul pe care nu-l vrem și nu-l lăsăm să ne guverneze viața.Ar trebui să ne dăm jos din ti-tiul nostru imaginar și să o luăm ușor la pas alături de cineva care știe pe unde se merge.Să ne lepădăm de mândrie, e prima condiție a comunicării cu Dumnezeu și să încetăm să-i mai cerem minuni drept gaj pentru credința noastră.Pentru marea schimbare ne trebuie și-o minune mare,nu?Și să ni se-ntâmple nouă nu altora.Ce păcat că nu putem vedea că lumea-i plină de minuni!Tot ce-i bun, curat și frumos pe lumea asta e dăruit de Dumnezeu.Un fir de iarbă, un copil, o floare,un cer albastru,o rugăciune.Chiar credeți că trebuie să ne rugăm doar atunci când rezolvarea problemelor noastre nu mai depinde de noi ci de o forță supranaturală care poate să le rezolve pe toate?Atât reprezintă pentru noi Dumnezeu,doar atât?Cineva mi-a spus odată și chiar credea cu tărie că la Dumnezeu trebuie să te rogi doar un minut,mai mult de-atât e habotnicie.Deci orice creștin adevarat după el e un habotnic dependent de Dumnezeu în toate,un om slab,incapabil să se bucure cu adevărat de viață tocmai fiindcă nu vrea să-l supere pe Domnul.De fapt nu vedea rostul rugăciunii,vedea doar niște ochelari de cal acolo unde ar fi trebuit să vadă libertatea sau mai degrabă eliberarea de sub domnia incertitudinii și a păcatului.Da,rugăciunea e o minune așa cum o minune e și primul cuvânt rostit de un copil conștient că-l rostește,dacă n-am avea-o cum oare am vorbi cu Dumnezeu?Când te rogi cu credință și sinceritate indiferent dacă te rogi doar pentru tine sau și pentru ceilalți,îl inviți pe Dumnezeu în casa sufletului tău,e oaspetele tău.Poate că la început n-ai să-i oferi nimic,poate doar promisiuni dar în timp are să crească în tine dorința de a-l cunoaște și de a-l face să se simtă bine la tine-n suflet.Și-ncet-încet începi să te schimbi mai întâi de dragul tău,apoi de dragul lui Dumnezeu fiindcă începi să îl iubești și să-l înțelegi și apoi de dragul celor din jurul tău fiindcă știi că exemplul tău contează și tot ce faci tu poate deveni ca o locomotivă pentru niște vagoane trase pe o linie moartă.

    Rugăciunea e pavăza casei , a familiei și a sufletului.Nu este o dovadă de slăbiciune faptul că te rogi cât poți de des și pentru lucruri simple care par pentru mulți treaba noastră nu a lui Dumnezeu. De pildă educația copiilor,conviețuirea în cadrul familiei,relația soț-soție, părinți -copii.Nu e nimic rău în a te ruga pentru ocrotirea familiei tale chiar și atunci când lucrurile merg bine.Nu-l supără cu nimic pe Dumnezeu o astfel de rugăciune,dimpotrivă îl bucură și e semnul că vezi în el un părinte,un prieten și un domn ocrotitor.Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg lucrul acesta.Mulți ani în care am suportat cu stoicism toanele bărbatului meu și pretențiile lui de cocoș care trebuie să cânte în casă,batjocura lui absolut gratuită, care i-a împins și pe cei doi băieți ai mei să nu mă respecte și mai târziu când aceștia au crescut să nu-l mai respecte nici pe el.Nu mi-am dat seama ca toată această rea lucrare a diavolului a fost îngăduită de Dumnezeu tocmai fiindcă și eu am îngăduit-o inconștient și n-am apelat la cine trebuia, și nu m-am rugat cum trebuia.Și nu-mi trebuiau cine știe ce rugăciuni sofisticate...Mă rugam ca Dumnezeu să-i lumineze mintea, credeam că-i de-ajuns să mă rog așa,dar nu-i cerusem în rugile mele să facă din soțul meu cel mai bun prieten al meu și din mine cea mai bună prietenă a lui.Iubirea adevărată are ca fundație solidă prietenia și respectul nu poate exista fără ea.Spre rușinea mea, greu am înțeles acest adevăr.E ușor să constați semnele unei'' boli'' la celălalt și să-ți dai cu părerea și să ceri cel mai bun tratament,dar ajută și tu,ai grijă să fie aplicat corect,fii un bun infirmier,apoi un bun asistent,cere lumina mai întâi pentru ochii tăi și deschide-i mari ca să știi mai apoi ce să faci pentru alții.

   Aș putea să scriu ore în șir despre rugăciune,are atâtea moduri de exprimare...!Dar contează esența, sinceritatea ,dăruirea.Așa este și relația ta cu Dumnezeu,asemeni rugăciunii pe care i-o trimiți,și poate că uneori e lipsită de înțelepciune...Nu putem avea înțelepciunea , adică toată înțelepciunea lui Dumnezeu. acesta-i mai presus decât înțelegerea omenească,dar putem gravita în jurul acesteia cât mai aproape, cerându-i înțelepciunea trebuincioasă nouă pentru a trăi cuviincios și în acord cu Dumnezeu.Abia atunci îl primești cu adevărat în casa sufletului tău și îi primești prietenia și ocrotirea.

   

Doi îngeri

   Fata mea ,primul meu copil avea pe atunci 6 ani.A vorbit târziu și mulți ani a avut dificultăți în a-și așeza cuvintele în frază de multe ori încurcând cuvintele de legătură,prepozițiile.Cuvintele îi veneau greu și se chinuiau să-i iasă din gură de parcă atunci se nășteau și nu erau sigure că e vremea lor să se nască.În plus avea dificultăți mari de socializare,copilul meu nu știa să se joace cu alți copii.Jocurile simple ale copilăriei erau străine de ea, ''pititea'',''uleii și porumbeii'',''ursul doarme'' nu o atrăgeau.Prefera să dea roată terenului de sport al școlii de 6-7 ori în fugă sau în pas săltat,cu o jucărie de care nu se despărțea,în mână.Așa mi-o amintesc.Și era fericită așa.Și tot atât de fericită era când spunea o poezie de 6-7 strofe pe care o învăța pe nerăsuflate.

   Exista pe vremea aceea un serial italian ''Iedera''care avea pe genericul de final al fiecărui episod un cântec lung cu multe strofe în italiană,desigur.Copilul meu îl reproducea perfect și poate îl auzise o dată sau de două ori.În schimb nu știa cum să ceară apă și dacă o întrebai ''Ce mai faci?''îți răspundea ca un ecou tot cu întrebarea pe care i-ai pus-o.

   Eram speriați și ne gândeam că dacă s-ar pierde,pierdută ar fi fiindcă nu știa să spună cum o cheamă, unde stă și a cui este.Voiam să-i lipim etichete cu numele și adresa pe dosul gecuțelor pe care le purta .Am început prin a o învăța ca pe un papagal numele și adresa blocului unde stăteam și-mi pare rău și mi-e rușine s-o spun,dar până a învățat am mai și cârpit-o.Nu rău, că nu eram nebună să-mi omor copilul dar destul ca să trezească în mine un sentiment de rușine amestecat cu multă neputință.Și spre mirare mea a mers, a funcționat,copilul meu a început să comunice.Nu știu, poate că mi-a citit în ochi disperarea,poate că de frică (nu mai aveam răbdare și țipam la ea), a reușit să iasă din lumea ei și să pășească în lumea noastră.Sau poate credea că n-o mai iubim și și și-a dat seama că are nevoie de noi.Cine știe?

   Pe-atunci nu știam că acestea sunt manifestări ale unei forme de autism care acum, când fata mea are 21 de ani a devenit aproape o amintire.Nici când am fost cu ea la psiholog pe când avea 6 ani n-am aflat acest lucru.M-a lămurit mult mai târziu o doamnă, medic endocrinolog cu un simț psihologic bine dezvoltat,care și-a dat seama din scurtele discuții pe care le-a avut cu ea ,și din felul în care se comporta în cabinet că acel ceva care nu era normal la ea se numea ''tendințe autiste''.Mulți ani am crezut ca autismul înseamnă rupere totală de lume,imposibilitate de comunicare ,o boală cruntă care n-avea legătură cu problemele copilului meu.Azi știu că are mai multe forme,că există în lume chiar și adulți suferinzi de această boală care și-au întemeiat familii au chiar și copii și sunt acceptați așa cum sunt.Și mai știu că tulburările de vorbire tot autismului se datorau.Și vindecarea ei a venit nu de la medici , n-am urmat nicio terapie,totul s-a ''aranjat''în timp de la Dumnezeu care s-a îndurat de noi.Noi ca părinți am făcut totul după ureche și poate dacă am fi știut ce are ne-am fi speriat ,poate am fi deznădăjduit ,nu știu.Dar nu despre forma de autism a fetei mele vreau să vorbesc azi ci despre autismul din mine ce mă ținea departe de adevărata dragoste...

    Erau multe mămici și mulți copii care-și așteptau rândul în fața cabinetului de psihologie .Sala de așteptare era trei sferturi plină.Copiii de obicei nu știu să aștepte,se plictisesc repede și caută să-și umple''golul' acela de așteptare cu ce pot și ce le vin prin minte.''Stai cuminte!''Vino aici!''se auzea din când în când din tabăra părinților.Vorbe ce se voiau menite să cumințească energia lor debordantă ce se împrăștia în toate direcțiile. Zadarnic.E ca și cum ai încerca să-nchizi într-o cutie de carton un elefant.

    Ca de obicei copilul meu nu avea nevoie de tovarăși de joacă.Alerga de la un capăt la celălalt al sălii.Alerga, țopăia, se oprea puțin în fața geamului mare cât un perete ce dădea spre curtea spitalului și-apoi iar alerga, țopăia...Și era toată numai zâmbet. Fizic părea un copil reușit .Un pic cam slăbuță,dar avea o fețișoară expresivă și foarte frumoasă.Un prieten i-a spus soțului meu privind când la mine când la copil''Mă,tu ai luat femeia asta pentru copilul ăsta frumos!''(Am uitat să precizez că fetița e din prima căsătorie).Remarca lui m-a jignit atunci dar adevarul e că n-am fost niciodată o femeie frumoasă.

   Stăteam pe o bancă și-o priveam.Mă obosise țopăiala ei.Și teama mea ...Da,teama.Că oamenii care treceau pe acolo se vor lovi de ea, de țopăiala ei și-o vor întreba ceva , cum o cheamă sau câți ani are ,și va ieși la suprafață '' defectul'' ce ar umbri considerabil imaginea ei de copil reușit . Priveam și la ceilalți copii...Printre ei un băiețel de vreo 4 ani,vesel și plin de energie ce se juca cu un alt copil printre adulții ce așteptau în picioare, băncile fiind toate ocupate.Părea mai degrabă o pădure de adulți sala aceea de așteptare și poate că așa o vedeau și copii ce nu mai aveau astâmpăr.Băiețelul pe care îl priveam cu insistență avea ochișorii oblici , un picior strâmb și din gurița întredeschisă printre dinți îi ieșea nepăsător și calm vârful limbii.''Defectele'' lui erau evidente dar nu-l împiedicau să râdă și să se joace chiar și așa șchiopătând prin ''pădurea'' de adulți cu celălalt băiețel.

  Dar evident o deranjau pe mamă care după câteva apostrofări de genul''Stai cuminte!''l-a tras nervoasă de mână,lângă ea, încercând să-l scoată astfel din câmpul vizual al celorlalți.Era o femeie frumoasă,înaltă și elegantă.O femeie reușită.Și îi înțelegeam rușinea și disperarea de a avea un copil atât de ''defect''.Și nu puteam s-o condamn,și nici cu mine nu făceam acest lucru deși poate ar fi trebuit nu pentru vina de-a fi născut un copil anormal,ci pentru gândirea mea atât de îngustă și lipsită de înțelegere față de anormalități și față de ființele nevinovate ce se nasc cu ele.

   Peste o săptămână, Dumnezeu pe care nu-l cunoșteam și nu-l înțelegeam aproape deloc, mi-a îndrumat pașii spre același spital.Mi-am dat seama abia peste câțiva ani de ce.Nu trebuia doar să iau rezultatele unor analize ,ci trebuia să ,,văd'' ceva.

    Mai aveam mult de așteptat, vreo două ore...La cabinetul acela nu era nimeni, nici medic nici pacienți și poate că mă săturasem de cugetat adânc la problemele mele și de stat singură. Mă simțeam ca un hoț într-o casă goală.N-aveam ce lua după mine, poate doar gândurile mele, dar ar fi trebuit să dau explicații pentru scopul ,,vizitei'' mele acolo .Asa că am părăsit fără regrete liniștea aceasta ce devenise dintr-o dată grea și un pic înfricoșătoare.Am coborât  un etaj mai jos și m-am așezat pe o bancă.Aici acțiunea era la ea acasă.Lume multă, vânzoleală,unii urcau alții coborau coborau scările,alții așteptau în fața cabinetelor.Cea mai mare aglomerație era în fața unei uși pe care scria ,,Comisie''.Și tot acolo gradul de nervozitate pe centimetru pătrat tindea să atingă maximul.Oamenii se împingeau, vociferau cu actele medicale în mâini,blocau coridorul.Toți erau foarte,,bolnavi''și foarte atenți la cine intră și iese din cabinet, pândind parcă neregulile, pentru a îndepărta cu maximă eficiență intrușii,cu pile sau fără ,ce se băgau în față.Și chiar nu înțelegeam cum funcționa dizolvarea acestei cozi ,pe bază de bon sau programare, fiindcă unii erau strigați din cabinet și poftiți înăuntru.Și cel chemat trebuia să se strecoare cu greu prin grămada de nervoși ce țineau cu dinții de fiecare centimetru pătrat câștigat mai aproape de liniștea unui an de pensie fie ea chiar și de boală.

   Două femei s-au așezat pe banca din fața mea.Semănau, se vedea de la o poștă, erau mamă și fiică.Pieptănate la fel,cu părul strâns într-un coc simplu la spate,îmbrăcate aproape la fel și chiar dacă cea mai în vârstă avea părul grizonat  și câteva riduri în plus asemănarea lor ducea undeva pe tărâmul irealului.Totul era simplu la ele,îmbrăcămintea,gesturile...Se înțelegeau din priviri și privirile lor erau gemene.Era atâta calm și discreție și mai ales decență în gesturile lor!

   Parcă nu aparțineau acelui timp și acelui loc.Parcă timpul și-a adus aici oglinda și-a așezat-o între ele,ba nu,ele au ieșit din acea oglindă și au rămas aici să ne ofere o lecție despre trecut, prezent și viitor. Ai fi zis că nu sunt mamă și fiică ci una și aceeași persoană.Ea cu Ea din alt timp.

   Aveau cu ele un copil...Ar fi fost un copilaș normal dacă...Chiar dacă nu-l vedeai zgomotele pe care le scotea când respira îți făceau pielea de găină și te obligau să-l privești.Gâfâieli amestecate cu șuierături, respirație de om fără aer , de muribund pentru care aerul devine dens , solid și greu de respirat . Aerul intra și ieșea din plămânii lui bolovănos,de multe ori înecându-l.Dar era doar un bebeluș!Nu cred să fi avut mai mult de 4 luni.Se uita cruciș, limbuța îi ieșea un sfert afară din guriță,''băluțele'' îi curgeau încontinuu și mai tot timpul avea tendința de a-și da brusc capul pe spate ca și cum s-ar apăra instinctiv de lovituri.

   Ar fi trebuit să le compătimesc și să le admir în același timp pe aceste femei și poate ar fi ''beneficiat'' de întreaga mea compătimire dacă aș fi înțeles atunci corect situația ,și nu m-aș fi împiedicat de lipsa mea de minte și de suflet.Cât despre admirație, ea s-a pierdut în gândurile murdare și urâte ce le năștea simțirea mea atât de...defectă.

    Mi se părea anormală liniștea lor ...Nici cea mai mică urmă de nervozitate sau de rușine ,nimic...Dimpotrivă, se purtau de parcă n-ar fi existat nimeni în jurul lor, și-ar fi fost doar ele și copilul, în camera lui,lângă pătuțul lui și acesta ar fi fost cel mai frumos și sănătos copil din lume.Își zâmbeau una alteia,zâmbeau când priveau spre copil și-l ''manevrau'' cu cea mai mare grijă și delicatețe când îl luau de la una la alta chiar și atunci când acesta făcea mișcările acelea bruște ca niște spasme,și-și arunca capul pe spate,rămânând cu el așa până ce mama i-l îndrepta și-i ridica trupușorul înfășat până la brâu în poziție verticală.La un moment dat  l-a ridicat deasupra capului, din poziția șezând pe bancă, ținându-l cu o mână de spate și cu cealaltă de piciorușele înfășate.Un timp l-a ținut așa ca pe-un trofeu mișcător ce da din mânuțe și privea nedumerit la lumea din jur,care-l privea la rândul ei nedumerită.Așa vedeam cu mintea mea lipsă,atunci.Adevărul e că în poziția aceea îi era lui cel mai bine și respira mai ușor  

    Nu se poate!îmi spuneam.Femeile astea se prefac...Nu pot fi atât de calme ,de blânde și atât de insensibile la privirile celor din jur..Atât de perfecte!Dar de dragul cui să se prefacă?Nu erau în cabinet,în fața comisiei ca să arate cu câtă dragoste știu ele să îngrijească copilul

     Ușa de la Comisie s-a deschis și asistenta a strigat un nume.Femeia mai în vârstă a luat copilul și-a intrat în cabinet lăsând-o pe cea tânără pradă privirilor mele reci și grele.M-a privit și ea, o privire tăioasă,răzvrătită.Era îndreptățită să mă privească așa.Am privit-o în continuare cu aceeași constantă răceală.Parcă vizionam un film și nu sâcâiam  cu atitudinea mea o persoană.Și-a dat jos baticul alb pe care-l lăsase să poposească pe umeri după ce-și dezvelise capul și l-a strâns ghemotoc în poală.Se întristase și mâinile ei frământau baticul acela de parcă acolo ar fi fost toate întrebările ei fără răspuns,toate tristețile ei.Apoi tristețea ei a devenit blândă.A oftat și-a privit apoi spre lumina ce pătrundea caldă printr-un geam undeva, sus cautând parcă o mângâiere.Și-a găsit-o fiindcă a zâmbit, ce-i drept cam trist dar a zâmbit...

   Au trecut ani până să înțeleg ce trebuia atunci să-nțeleg,au trecut ani...Și nu-i vorba doar de a înțelege corect ce-nseamnă să iubești cu adevărat un copil cu nevoi speciale.E vorba de dragostea DRAGOSTE ce nu poate exista fără să-l simți și să-l cunoști pe Dumnezeu.Femeile  acelea chiar erau perfecte, doi îngeri curați nevoiți să traiască într-o lume murdară tocmai ca sa demonstreze că raiul există și-l putem lua pretutindeni cu noi .Și îngerii sunt triști uneori dar privesc spre Dumnezeu și el știe să le șteargă lacrimile  și tristețea  .E cel mai bun doctor de suflete.Și tot el umple raiul la loc dându-ne speranță și încredere și sprijin

    Înainte să-l cunosc pe Dumnezeu raiul meu era gol și departe de mine .Ba nu , nu era chiar gol,gol.Avea un singur locuitor-Dumnezeu pompierul de serviciu care trebuia să mă scoată din foc, sau să mă descarcereze din capcana situațiilor disperate. Dacă aș putea, aș lega raiul cu lanțuri de mine. Dar dragostea nu poate fi înlănțuită și nici închisă într-o cușcă.Pălește și moare.E ca o floare pe care trebuie s-o uzi când e secetă și mai ales să nu lași buruienile s-o năpădească.Și să o mângâi și să-i vorbești cât mai des cu putință.Fiindcă dragostea are nevoie de dragoste și raiul trebuie îngrijit și meritat.

    Nu știu cât de mult m-am schimbat de atunci, de fapt nu asta are importanță.Se spune ''Când ari să nu privești mereu înapoi.''.Și dacă privesc înainte constat că am de arat ...o viață.

    Unii vor sa vadă viața ca pe înșiruire de ilustrate cu flori de câmp.Privesc la viața mea și văd doar o țarină neîngrijită.Și scuip în palme țărănește și m-apuc de treabă,fiindcă n-am încotro.Și să m-ajute Dumnezeu să am raiul plin și aproape de mine!Ar fi cea mai frumoasă binecuvântare!

Lumea ca o paradă gay

    De multe ori privesc în jur și fără să vreau mă văd proiectată undeva pe marginea drumului,înțepenită acolo,ca un semn de circulație,obligată să privesc prostia lumii care-și dă importanță,ne face cu mâna de parcă ar fi Marilyn Monroe, se maimuțărește fiindcă și asta e o libertate pe care nu are nimeni dreptul să i-o ia,tu poți s-o iei ca atare sau ca pe-o formă de protest,depinde ce înțelegi...

    Protest la ce?La normalitate, la bună-cuviință,n-ai înțeles?Prostia e prezentă la toate nivelele și se manifestă plenar atât în umilul cerșetor cât și-n moderatorul de televiziune plătit cu bani grei s-arunce-n ochii oamenilor ''subiecte'' de importanță majoră din cauza cărora ,vezi Doamne , nu putem noi dormi.Emisiunile de scandal au transformat lumea într-un fund de maimuță ce trebuie arătat cât mai des și e păcat,mare păcat!

    Nu-mi place să arăt cu degetul,am făcut doar o constatare amară și mi-aș dori să nu mai fiu obligată să văd lumea,chiar și pentru o clipă, ca pe o paradă gay.Aș vrea să văd dincolo de pene ,fulgi și rochii de gală ce stau nașpa pe trupuri de bărbați,dincolo de machiaje stridente ,aș vrea să văd omul simplu nepervertit cu bun simț,luminat de credința în Dumnezeu ,care nu mârâie și nu-i scuipă normalității în față, fiindcă are dreptul să fie altfel și se crede interesant,omul sincer,golit de resentimente care dialoghează și nu susține doar un monolog plin de tâmpenii și onomatopee.

    Sinceritatea e de multe ori un act de voință și blândețea la fel.Pentru unii ține de temperament, pentru alții e un dar de la Dumnezeu,dar se poate și dobândi prin exercițiu și dorință de schimbare.Dar trebuie să ceri blândețea, să ți-o asumi, să ți-o dorești ca pe o vindecare.Și eu în momentele acestea am mare nevoie de blândețe și îmi doresc să nu mai stau înțepenită pe margine ca un semn de circulație pe care oricum, nimeni nu-l ia în seamă și să fac ceva dar nu știu ce,dar s-o fac cu blândețe.Și fiindcă lumea e atât de mare și pestriță și pătrățica mea atât de mică,nu pot decât să mă gândesc la Dumnezeu, pentru că el ține frâiele lumii și este în noi toți și face lumea mai frumoasă și să-i cer o rugăciune pentru oameni și pentru lume.Și nu cred că poate fi ceva mai util decât rugăciunea de dimineață a părintelui Arsenie Boca,ultima parte:

    Doamne,Cela ce vii în taină,ai milă de noi, că nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârșiți și cât ești Tu de aproape de sufletele noastre și cât ne depărtăm noi de Tine prin păcatele noastre!
      

    Ci,luminează,Doamne lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii tăi și să  trăim în veci prin viața Ta!

    Lumina și Bucuria noastră,slavă Ție!Amin!

Demonul nesimțirii

   Nesimțire sau lipsă de simțire, un fel de pușculiță păcătoasă în care aduni și aduni motive ca să faci ce vrei. Cu cât mai multe motive cu-atât mai puține șanse să te trezești din nesimțire și să-ți duci la recuperare conștiința paralizată.
   Când pătrunde în suflet demonul nesimțirii funcționează asemeni leprei într-o anumită fază.Nu doare dar mutilează.Se știe că lepra afectează tegumentele, mușchii,tendoanele și nervii provocând pierderea sensibilității și paralizii.Atacă de asemenea ochii și auzul.Omul poate pierde un deget, o mână, un picior sau un ochi fără să simtă, adică fără să-l doară.Dumnezeu ne-a dăruit liberul arbitru, dar când acesta e cuprins de demonul nesimțirii deja nu mai avem nimic.Nu mai putem percepe corect lumea exterioară prin niciun simț, devenim asemeni orbului, care  printr-un regretabil accident rămâne fără degete și fără auz.Doar că pătrunderea demonului nesimțirii în suflet nu-i un accident ci o consecință a depărtării noastre de Dumnezeu.
  Știți care-i minunea?Singurul lucru care ne mai poate salva e dragostea lui Dumnezeu,pe care ce păcat,nici n-o vedem!Dumnezeu e departe, e un Dumnezeu cosmic care are treburi mai importante de făcut decât să ne numere nouă firele de păr și să ne țină contabilitatea greșelilor.Important e să fii om!
  Fraza aceasta, în niciun caz nu rezumă în ea esența mântuirii,poate doar mediocritatea unei vieți trăite cum s-ar spune ''omenește''.Poate ar trebui să reformulăm și-n loc de,,Important e să fii om!'' să spunem,,E mare lucru să fii om!''Teoria ca teoria , practica ne omoară,fiindcă să practici și să simți omenia la cele mai înalte nivele înseamnă mai mult decât să fii om, trebuie să fii omul lui Dumnezeu!
  De cele mai multe ori nu ai cum să te apropii de bolnavul de nesimțire.Ești respins din start.Și-atunci singurul lucru pe care poți să-l faci e să te rogi cu răbdare,cu nădejde și cu dragoste.
  Oamenii cel mai mult au nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puțin!Cuvinte pe care  le-am găsit nu în cine știe ce carte de filozofie,ci tipărite pe un mic calendar de buzunar, având ca imagine sugestivă doua bufnițele surprinse într-un moment de tandrețe.Scena se petrece la lumina zilei și nu noaptea când bufnițele sunt de obicei mai active.Poate părea hilară chestia. De ce nu doi porumbei? Sau doi păuni?Bufnițe? Yeah !     Și totuși,oricât de urâte vi s-ar părea cele doua bufnițele sunt neînchipuit de frumoase când le unește tandrețea.Și poate noi ca oameni, deși suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,prin faptele noastre și prin atracția păguboasă către umblatul prin întuneric ne apropiem ,metaforic vorbind,mai mult de aceste necuvântătoare decât de Dumnezeu.Noroc că Dumnezeu ne-a dăruit dragostea și tandrețea și rugaciunea. Și nu te poți ruga pentru o bufniță dacă te crezi porumbel.Oricât de căzut ar fi cel pentru care te rogi,gândește-te că în fața lui Dumnezeu ești la fel ca celălalt numai că tu ai dragostea pe care poți s-o dăruiești așa cum ți-a dăruit-o și Dumnezeu ție.