Demonul nesimțirii

   Nesimțire sau lipsă de simțire, un fel de pușculiță păcătoasă în care aduni și aduni motive ca să faci ce vrei. Cu cât mai multe motive cu-atât mai puține șanse să te trezești din nesimțire și să-ți duci la recuperare conștiința paralizată.
   Când pătrunde în suflet demonul nesimțirii funcționează asemeni leprei într-o anumită fază.Nu doare dar mutilează.Se știe că lepra afectează tegumentele, mușchii,tendoanele și nervii provocând pierderea sensibilității și paralizii.Atacă de asemenea ochii și auzul.Omul poate pierde un deget, o mână, un picior sau un ochi fără să simtă, adică fără să-l doară.Dumnezeu ne-a dăruit liberul arbitru, dar când acesta e cuprins de demonul nesimțirii deja nu mai avem nimic.Nu mai putem percepe corect lumea exterioară prin niciun simț, devenim asemeni orbului, care  printr-un regretabil accident rămâne fără degete și fără auz.Doar că pătrunderea demonului nesimțirii în suflet nu-i un accident ci o consecință a depărtării noastre de Dumnezeu.
  Știți care-i minunea?Singurul lucru care ne mai poate salva e dragostea lui Dumnezeu,pe care ce păcat,nici n-o vedem!Dumnezeu e departe, e un Dumnezeu cosmic care are treburi mai importante de făcut decât să ne numere nouă firele de păr și să ne țină contabilitatea greșelilor.Important e să fii om!
  Fraza aceasta, în niciun caz nu rezumă în ea esența mântuirii,poate doar mediocritatea unei vieți trăite cum s-ar spune ''omenește''.Poate ar trebui să reformulăm și-n loc de,,Important e să fii om!'' să spunem,,E mare lucru să fii om!''Teoria ca teoria , practica ne omoară,fiindcă să practici și să simți omenia la cele mai înalte nivele înseamnă mai mult decât să fii om, trebuie să fii omul lui Dumnezeu!
  De cele mai multe ori nu ai cum să te apropii de bolnavul de nesimțire.Ești respins din start.Și-atunci singurul lucru pe care poți să-l faci e să te rogi cu răbdare,cu nădejde și cu dragoste.
  Oamenii cel mai mult au nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puțin!Cuvinte pe care  le-am găsit nu în cine știe ce carte de filozofie,ci tipărite pe un mic calendar de buzunar, având ca imagine sugestivă doua bufnițele surprinse într-un moment de tandrețe.Scena se petrece la lumina zilei și nu noaptea când bufnițele sunt de obicei mai active.Poate părea hilară chestia. De ce nu doi porumbei? Sau doi păuni?Bufnițe? Yeah !     Și totuși,oricât de urâte vi s-ar părea cele doua bufnițele sunt neînchipuit de frumoase când le unește tandrețea.Și poate noi ca oameni, deși suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,prin faptele noastre și prin atracția păguboasă către umblatul prin întuneric ne apropiem ,metaforic vorbind,mai mult de aceste necuvântătoare decât de Dumnezeu.Noroc că Dumnezeu ne-a dăruit dragostea și tandrețea și rugaciunea. Și nu te poți ruga pentru o bufniță dacă te crezi porumbel.Oricât de căzut ar fi cel pentru care te rogi,gândește-te că în fața lui Dumnezeu ești la fel ca celălalt numai că tu ai dragostea pe care poți s-o dăruiești așa cum ți-a dăruit-o și Dumnezeu ție.