Învață de la ceilalți!

     Am visat  într-o noapte,că omoram cu un spray gândaci de bucătărie. Erau mulți și cu atât mai mare era dorința  mea de a scăpa de ei.Numai că, în raza mea de acțiune a intrat un fluture  albastru cu, desene albe și aurii,împodobit .Era mare, poate de zece ori mai mare decât cel mai mare fluture existent pe acest pămănt.    

Din greșeală l-am împroșcat și pe el cu otrava menită gândacilor...Îl priveam neputincioasă,cum se sfârșește și-mi părea atât de rău.....

        Era inert cu aripile moi, ca de cârpă,cănd am început să-l țintuesc de perete. Nu voiam să dispară odată cu el frumusețea-i nemaivăzută.Băteam cuie mari în aripile acelea minunate,încercând să le-ntind cât mai bine,pe perete,ca să  fie admirat în toată splendoarea lui                                                                                  

        Un glas m-a certat:
       –Nu acolo se pune, nu așa se face!Și m-am trezit.

         La-nceput, n-am înțeles. Apoi cu timpul mi-am dat seama,că sunt într-o mare rătăcire.Că tot ce știam  despre mine, Dumnezeu și oameni era groaznic de puțin și  nu-ndeajuns,ca să-mi păstrez credința vie și liberă, nu țintuită de perete ca un trofeu.                                                                                                                        

        Dumnezeu m-a dat jos de pe piedestalul pe care mă cocoțasem.M-a învățat să nu mă mai compar  cu ceilalți,să nu mă mai împăunez ca o cioară vopsită,și să încetez, să îmi măsor tot timpul apropierea de Dumnezeu , uitându-mă când în stânga, când în dreapta,căutând în jur oglinzi în care să-mi etalez mulțumirea de sine.Trebuia doar să privesc în ochii lui și atât.Și-aș fi înțeles TOT.                                                             

       Comparația nu are nicio valoare,dacă nu este cântărită și văzută prin ochii lui Dumnezeu.Nu e nici echitabilă și nici folositoare.Poate fi o frână,atunci când,sub nici un motiv n-ar trebui să te oprești,sau o trambulină așezată prost ce te poate face să aterizezi mult mai departe de țelul propus.                             

        Poți să deznădăjnuiești și să îți spui că ești un păcătos și n-ai să te poți schimba niciodată.Deznădejdea este ca și băutura pe care o bei la necaz.Îți întunecă mintea și te face să zaci și nu-l vezi pe Dumnezeu care trage de tine și încearcă să te trezească.Tu l-ai uitat pe Dumnezeu,nu el pe tine.Și te iartă, chiar dacă nu crezi, te iartă, numai să te-ntorci cu dragoste spre el.                                                                                                     

       Mândria e tot băutură,pe care poți să o bei și la necaz și la bucurie.Poți să negi existența lui Dumnezeu fiindcă toate în viață îți merg prost.Crezi că poate te-a pedepsit,sau poate te-a uitat.Nu înțelegi de ce ți se întâmplă ție toate relele,când alții sunt mult mai răi,mai avari și mai păcătoși decât tine.Consideri că Dumnezeu te-a pus într-un cântar și te-a cântărit prost ,nu ți-a văzut adevărata valoare.Și ți-e mai ușor, să-ți spui că ești CINEVA pentru tine,chiar dacă crezi că pentru Dumnezeu nu-nsemni nimic și să îți pierzi credința .                                                                                                                                                               

      Cât despre mândria ca băutură băută.la bucurie ,eu știu foarte bine în ce rătăcire te poate duce.Eram fericită că Dumnezeu ''m-a remarcat'',mă credeam '' specială'' și mi-am dorit să-l slujesc.Dar nu aveam nici dragoste destulă,nici înțelepciune și nici smerenie n-aveam,și nici acum nu cred că sunt în regulă cu toate acestea..I-am cerut să mă-nvețe să-l slujesc și el m-a invitat să-nvăț de la oameni ,să-i văd cu adevărat,nu greșelile lor ci cauzele acelor greșeli,să nu-i judec ,ci să caut să intru în pielea lor, atât cât să-i   înțeleg măcar puțin,să caut lumina din ei,chiar dacă   acea lumină e doar o luminiță,ce abia   pâlpâie și e gata să se stingă.     

      Uitasem să ascult oamenii și nu-i mai vedeam,vorbeam doar și toată vorbirea mea se transformase într-un monolog ce slujea doar orgoliului meu nicidecum lui Dumnezeu.                                                        

       Nu știu dacă am fost o elevă bună,cred că nu, și de multe ori am venit cu lecția neînvățată,iar pe cele din    urmă, de multe ori, nu le-am repetat.Dar nu deznădăjduiesc.O notă proastă e un motiv să -nvăț mai departe cu mai multă sârguință și mai multă atenție.Fiindcă poți învăța și de la cel mai umil cerșetor, și de la plante, și de la animale,și de la o piatră de care te-mpiedici, de la tot ce există în acest univers,bun sau rău,creat sau îngăduit de Dumnezeu.Numai așa ne putem păstra credința vie și liberă , nu țintuită  de perete ca un trofeu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

                                                                                                                                                                                                                               
                                                                                                                                                                                         
                                                      Oglinzile lui Dumnezeu                                                                          

                                                                                                                                                                                                                               
           ''Mami e oglinda !'' a spus băiețelul meu ce avea pe- atunci vreo trei ani.Așa din senin și fără nici o legătură cu ce vorbeam sau făceam atunci.'' Oglinda lui Dumnezeu !'''a continuat cu glas tare puiuțul meu, zâmbind cu gura până la urechi și ridicându-și brațele-n sus de parcă ar fi vrut să atingă cu ele "totul " acela  ce se cheamă Dumnezeu.                                                                                                                            
          Un fior îmi străbătu corpul făcându-mi pielea de găină.Nu putea el să gândească vorbele astea. Erau prea "grele" pentru mintea lui."Hm..Oglinda lui Dumnezeu ? Eu ?"Și-am devenit un ghem de sentimente și senzații amestecate: uimire,un pic de mândrie nejustificată, negare după inevitabilul duș al autocriticii și rușine,multă rușine.                                                                                                                                                          
          Ce plăcere poate avea Dumnezeu privindu-se în mine? Sunt plină de păcate și greșesc în fiecare zi cu toate că-mi doresc din tot sufletul să n-o fac.Poate că-i sunt o oglindă, dar una buclucașă cu multe ape care-i schimonosește chipul....                                                                                                                              
           Da !!!!De fapt toți suntem oglinzile lui Dumnezeu ! Am fost creați după chipul și asemănarea  lui.Numai că am crescut odată cu păcatul  și-am devenit oglinzi murdare,cu ape schimbătoare și de cele mai multe ori opace.
           Cât de greu trebuie să-i fie lui Dumnezeu,, să treacă prin această lume, ca printr-o nesfârșită cameră cu oglinzi  buclucașe și cât de mare trebuie să-i fie mâhnirea?!Și nu dintr-o dorință narcisistă ne vrea  oglinzi, curate și cu cât mai puține ape.El iubește lumina și pe noi ne iubește la fel de mult, cu toate că n-o merităm.Ca niște ziduri murdare , pe care se oprește lumina, am devenit și asta îl doare mai mult decît o imagine schimonosită. Fiindcă nu știm să primim lumina și nici s-o dăruim.Și e tot mai întuneric în jurul nostru..


                                                                                                                                                                   

                                                           Despre mândrie

         Dumnezeu merge desculț prin inimile noastre.Picioarele lui au răni adânci....Am adunat în noi atâtea pietre!Colțuroase pietre....Am crezut câ suntem mai puternici așa, mai importanți , mai "grei" și poate mai fericiți.Am vrut să fim sau am crezut că suntem  CINEVA și am uitat cum e să fii OM.Aceasta-i marea noastră problemă.De fapt  de mii de ani nu ne-am schimbat prea mult.Avem aceeași tendință de involuție îmbrăcată în aceeași grotescă și țipătoare haină- MÂNDRIA.

         De multe ori mândria  a însemnat pentu mine vârful recunoașterii de sine, aveam nevoie de ea cum are nevoie copilul de ceva dulce .Credeam că mă hrănește și mă ajută să "cresc" .De multe ori îmi dădea tărie și motivație, îmi marca teritoriul sau îmi slujea drept cărjă atunci cănd,ologită sufletește de eșecuri și neputințe,vrei nu vrei trebuia să merg mai departe.Mă foloseam de ea până ce ajungeam să o confund cu speranța, chiar dacă aceasta însemna doar  un vis cu cai verzi pe pereți.                                                                                           

        Mi-a trebuit mult timp să înțeleg de ce trebuie să urăsc măndria.Și tot atăt de mult mi-a luat,să văd exact unde mă aflu și de ce sunt așa.A trebuit mai întăi să mă desfac în mii și mii de bucățele pe care să le examinez atent.Fiecare bucată, un timp, un loc, o greșeală ,din care am învățat ceva atunci sau poate nu.Și am încercat să mă refac doar Eu cu Mine și nu am reușit,Eu nici măcar nu mai exista, era doar o reflecție a cuivâ într-o oglindă spartă.Și asta fiindcă îmi doream atăt de mult să fiu CINEVA .                                                                    
       Eram confuză și aveam nevoie de un punct din care să încep, corect de data aceasta,să mă redefinesc. Mi-am dat seama că trebuie să renunț la Cineva-ul din Mine și să-l înlocuiesc cu Dumnezeu.Și pentru prima oară am început să mă simt împăcată și liniștită și bucățile acelea din mine ce nu-și găseau locul, au început să se așeze,una căte una și să semene a Om și a Eu și a Dumnezeu .