Oglinzile lui Dumnezeu                                                                          

                                                                                                                                                                                                                               
           ''Mami e oglinda !'' a spus băiețelul meu ce avea pe- atunci vreo trei ani.Așa din senin și fără nici o legătură cu ce vorbeam sau făceam atunci.'' Oglinda lui Dumnezeu !'''a continuat cu glas tare puiuțul meu, zâmbind cu gura până la urechi și ridicându-și brațele-n sus de parcă ar fi vrut să atingă cu ele "totul " acela  ce se cheamă Dumnezeu.                                                                                                                            
          Un fior îmi străbătu corpul făcându-mi pielea de găină.Nu putea el să gândească vorbele astea. Erau prea "grele" pentru mintea lui."Hm..Oglinda lui Dumnezeu ? Eu ?"Și-am devenit un ghem de sentimente și senzații amestecate: uimire,un pic de mândrie nejustificată, negare după inevitabilul duș al autocriticii și rușine,multă rușine.                                                                                                                                                          
          Ce plăcere poate avea Dumnezeu privindu-se în mine? Sunt plină de păcate și greșesc în fiecare zi cu toate că-mi doresc din tot sufletul să n-o fac.Poate că-i sunt o oglindă, dar una buclucașă cu multe ape care-i schimonosește chipul....                                                                                                                              
           Da !!!!De fapt toți suntem oglinzile lui Dumnezeu ! Am fost creați după chipul și asemănarea  lui.Numai că am crescut odată cu păcatul  și-am devenit oglinzi murdare,cu ape schimbătoare și de cele mai multe ori opace.
           Cât de greu trebuie să-i fie lui Dumnezeu,, să treacă prin această lume, ca printr-o nesfârșită cameră cu oglinzi  buclucașe și cât de mare trebuie să-i fie mâhnirea?!Și nu dintr-o dorință narcisistă ne vrea  oglinzi, curate și cu cât mai puține ape.El iubește lumina și pe noi ne iubește la fel de mult, cu toate că n-o merităm.Ca niște ziduri murdare , pe care se oprește lumina, am devenit și asta îl doare mai mult decît o imagine schimonosită. Fiindcă nu știm să primim lumina și nici s-o dăruim.Și e tot mai întuneric în jurul nostru..