Ce rost are rugăciunea?

     E greu...E greu să privești în jur și să constați cât de urâtă e lumea nu fiindcă lumea te rănește pe tine ci fiindcă îl rănește pe Dumnezeu.Și să nu poți face nimic.

      Dumnezeu a îmbătrânit așteptând să-și găsească odihna în sufletele oamenilor.E obosit și bolnav, merge într-un baston și așteaptă sprijin pentru că bastonul acela nu-i de ajuns,el și l-a făcut.E speranța că oamenii atunci când îl cheamă în sufletele lor o vor face nu doar spre a se folosi de el ca de-o manta de ploaie ci îi vor dărui așternut curat, grijă și medicamente care-l vor face să se simtă mai bine,și nu vor uita de el,și nu-l vor lăsa să se sufoce ,gol și chinuit și cu mâinile mușcate în nepăsarea și mândria noastră.Omul e lup pentru Dumnezeu.Din palmele lui primim hrana și ne hrănește cu drag.Dar noi îi mușcăm mâinile și El rabdă,se îmbracă în blană de miel și acceptă să fie mâncat poate,poate ceva din bunătatea și frumusețea lui va rămâne în sângele celui care l-a sfâșiat,și poate... și poate...poate...

    Din  cei zece leproși vindecați de Iisus doar unul i-a dat slavă lui Dumnezeu,doar unul a conștientizat și s-a vindecat,ceilalți 9 au rămas cu lepra în suflet.Marele nostru necaz e că nu vedem cât de aproape e Dumnezeu de noi,de fapt ne facem că nu-l vedem.Ba mai mult,nu ne place să fim vegheați așa'' prea ''de prea aproape.Ne sufocă personalitatea.Dar dacă de câte ori am greși cu intenție sau fără, am vedea în El un prieten, cel mai bun prieten și nu un paznic de închisoare,poate că am avea cu adevărat bucuria de a-l privi în ochi și de a-l respecta.Avem atât de multe pretenții de la Dumnezeu și-i dăruim atât de puțin!Ne amăgim că nu-i cerem prea multe,noi ne purtăm de grijă în cea mai mare parte a vieții noastre,Dumnezeu '' trebuie'' să apară ca duhul din lampa lui Aladin doar atunci când știm că de El depinde totul,din când în când,adică.Dar asta nu-i destul ca să producă marea schimbare.Cred că de fapt nu știm cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu și credeți-mă noi îi datorăm TOTUL.

    În primul rând îi datorăm viața,cel mai frumos și cel mai mare dar.Nu suntem rezultatul hazardului, avem un destin, facem parte din planul lui Dumnezeu chiar dacă mulți nu recunoaștem sau ignorăm adevărul acesta.Ne străduim să ne croim un drum în viață cât mai aproape de năzuințele noastre și credem că acesta e rostul nostru pe pământ,involuntar ne dorim fericirea,comunicarea,comuniunea,ne zbatem pentru a le obține și de multe ori ne alegem doar cu sentimentul zădărniciei.Și-atunci dăm vina pe Dumnezeu și-l întrebăm de ce nu vrea să fim fericiți. Dar dacă Dumnezeu ți s-ar arăta într-o bună zi și te-ar întreba ''Omule,de ce nu mă iubești?'', ce i-ai răspunde?

    La început, după ce îți va trece momentul de năucire, vei fi tentat să-ți cauți scuze dând vina pe lipsa de dovezi palpabile și indestructibile a existenței lui Dumnezeu în viața ta.Dar chiar dacă ți s-ar arăta în fiecare zi, tu cel cuprins de demonul nesimțirii ai spune că Dumnezeu nu te iubește,fiindcă nu te lasă să faci ce vrei,te îngrădește,îți ia plăcerea de a fi tu însuți.Și-apoi dragostea nu trebuie să fie ceva forțat,n-ar mai fi dragoste ar fi interes,frică ,sau poate ceva ce seamănă cu dragostea dar e doar o senzație de moment.Și chiar dacă Dumnezeu ți-ar demonstra pas cu pas că îți dorește numai binele, că face totul ca să-ți revii și că merită să-l iubești,tu ai spune dezarmat' ''Nu știu Doamne ,de ce nu te iubesc,e ceva mai presus de mine!''

   Diavolul produce acel ceva ''mai presus de mine'' și există așa cum există și Dumnezeu,numai că l-am redus, mă rog i-am redus puterea și influența asupra noastră,l-am transformat dintr-o putere malefică într-un simplu cuvânt aruncat la necaz sau rostit cu plăcere atunci când glumim sau din reflex atunci când povestim ceva.Rostirea numelui lui a devenit, din ceva urât, o picanterie.Grozavă amăgire!Nu suntem decât niște biete jucării trase de sfori, marionete cu suflet asta suntem în mâinile lui.Și ne urăște atât de mult că încearcă prin toate mijloacele posibile să ne facă ca el, să ne umple de răutate, de mândrie și egoism.Și sufletul suferă.Răutatea în sine e o suferință, o boală care nu se mulțumește să mocnească acolo în omul care o are, ea trebuie să ardă și să se împrăștie ca focul luat de vânt.Răutatea n-are liniște și nici mulțumire și bucuria ei e ca o buruiană.Și iadul există și nu este doar o mică sperietoare din filmele horror menită să ne crească adrenalina o oră sau două fiindcă avem nevoie , nu-i așa și de un bungee-jumping spiritual din când în când.

Iadul nu e film, nici poveste și nici sport extrem.Iadul există cu adevărat și dacă am simți măcar câteva clipe pe pielea noastră durerea și pustiul chinurilor veșnice am alerga spre Dumnezeu de frică,dar ce frică!Dar El nu vrea să-l privim doar ca pe un refugiu,vrea să-l iubim, poate de aceea a lăsat nevăzutul ,nevăzut și nouă posibilitatea să alegem.

   Am fost în iad?Nu,n-am fost și să mă ferească Dumnezeu de o asemenea experiență.Dar alții au fost și chiar dacă nu sunt crezuți,aș vrea să ne-ntrebăm la ce i-ar folosi diavolului ca oamenii să creadă în existența iadului.La nimic, vă asigur.Dimpotrivă, ar fi ideal pentru el să ne țină în această nesimțire ce ne face să credem că' ''O viață are omul !'', una palpabilă ce trebuie trăită,ipoteza vieții veșnice ar trebui să ne bântuie mai spre bătrânețe,când devenim mai neputincioși și deci mai dependenți de Dumnezeu.Cine crede că diavolul își caută prieteni printre oameni e un naiv.Nu are cum iubi omul așa cum nu îl poate iubi nici pe Dumnezeu.Noi reprezentăm pentru diavol doar o provocare, un interminabil pariu, un trofeu.Și are multă răbdare,fiecare moment al vieții noastre contează pentru el, poate fi o bătălie câștigată, de aceea ne ispitește până în ultima clipă.Dacă iadul n-ar exista și dacă existența chinurilor veșnice ar fi fost exclusă atunci cel rău ar fi făcut tot posibilul ca omul să simtă aici, pe pământ , în scurta sa viață iadul și nu și-ar mai pierde timpul cu amăgirile și nu ne-ar mai dărui nici măcar una dintre plăcerile ce ne fac să dorim păcatul.Fiecare clipă din viața noastră n-ar mai avea valoarea unui trofeu , ci ar deveni un instrument de tortură în mâinile lui.Binecuvântat să fie Domnul că nu îngăduie acest lucru!

    Marele nostru handicap,pentru că este un handicap pe care nu vrem să-l luăm în seamă,e că nu vrem să ne lăsăm dirijați de Dumnezeu și orbecăim prin întuneric nu fiindcă n-ar fi lumină în jurul nostru ci fiindcă ne este lene sau poate frică sau poate amândouă, să deschidem ochii.Și îi cerem Domnului să ne ducă de mână ca pe orbi.Nu-l ajutăm deloc și tot noi ne plângem că nu suntem ajutați.De acord ,lumea e urâtă și oamenii plini de defecte dar nu-ți deschide ochii pe lume, pe partea ei murdară ci caută-l pe Dumnezeu cu privirea,lumina lui nu te orbește,e caldă plăcută și vindecă.Și-apoi poți privi din nou la oameni,nu vor mai fi atât de urâți ,și în timp vei constata că sunt doar neputincioși și stăpâniți de defecte.

    Buuun!Voi povesti o întâmplare ce seamănă mai mult a banc dar nu din dorința de-a o da pe lucruri vesele

     În Plopeni trăia un nebun pe nume Alin. E de prisos să mai spun că-l  cunoștea toată lumea.Nu făcea rău nimănui dar avea un fix,se credea tot timpul într-o mașină pe care o conducea.Oamenii îl priveau cu un amestec de milă și amuzament cum schimba vitezele, punea frână sau acorda prioritate.Și fiindcă nu dispunea de semnalizare luminoasă își anunța verbal intențiile de schimbare a direcției.''Vuuum,vum....acum o iau la dreapta...Vuuum ...acu' la sțânga....''Un copil mare.....Timpul se oprise-n loc pentru el undeva în miezul copilăriei,într-o lume ciudată și de-a râsu'-plânsu' pentru noi dar lipsită de griji și îndeajuns de fericită pentru el.Își făcea obișnuitul traseu Alin....O femeie l-a oprit să-i dea o pâine...un gest firesc și omenesc. Dar Alin a luat pâinea și a aruncat-o peste umăr în spate.''Ce faci Aline, de ce arunci pâinea ?''a întrebat femeia stupefiată.Și Alin cu cel mai firesc aer posibil i-a răspuns ''Am aruncat-o în portbagaj.''

    Din păcate,câtă vreme nu conștientizăm cu adevarat rolul,binecuvântatul rost al lui Dumnezeu în viețile noastre nu vom reuși decât să trecem prin viață precum Alin nebunul pe străzile orașului în mașinuța lui imaginară,lăsând mereu în urmă ceea ce am primit de la El să zacă-n colbul neștiinței, uitării și al nepăsării.Nu portbagajul imaginar este de vină pentru eșecurile și sărăcia noastră spirituală ci lipsa de Dumnezeul pe care nu-l vrem și nu-l lăsăm să ne guverneze viața.Ar trebui să ne dăm jos din ti-tiul nostru imaginar și să o luăm ușor la pas alături de cineva care știe pe unde se merge.Să ne lepădăm de mândrie, e prima condiție a comunicării cu Dumnezeu și să încetăm să-i mai cerem minuni drept gaj pentru credința noastră.Pentru marea schimbare ne trebuie și-o minune mare,nu?Și să ni se-ntâmple nouă nu altora.Ce păcat că nu putem vedea că lumea-i plină de minuni!Tot ce-i bun, curat și frumos pe lumea asta e dăruit de Dumnezeu.Un fir de iarbă, un copil, o floare,un cer albastru,o rugăciune.Chiar credeți că trebuie să ne rugăm doar atunci când rezolvarea problemelor noastre nu mai depinde de noi ci de o forță supranaturală care poate să le rezolve pe toate?Atât reprezintă pentru noi Dumnezeu,doar atât?Cineva mi-a spus odată și chiar credea cu tărie că la Dumnezeu trebuie să te rogi doar un minut,mai mult de-atât e habotnicie.Deci orice creștin adevarat după el e un habotnic dependent de Dumnezeu în toate,un om slab,incapabil să se bucure cu adevărat de viață tocmai fiindcă nu vrea să-l supere pe Domnul.De fapt nu vedea rostul rugăciunii,vedea doar niște ochelari de cal acolo unde ar fi trebuit să vadă libertatea sau mai degrabă eliberarea de sub domnia incertitudinii și a păcatului.Da,rugăciunea e o minune așa cum o minune e și primul cuvânt rostit de un copil conștient că-l rostește,dacă n-am avea-o cum oare am vorbi cu Dumnezeu?Când te rogi cu credință și sinceritate indiferent dacă te rogi doar pentru tine sau și pentru ceilalți,îl inviți pe Dumnezeu în casa sufletului tău,e oaspetele tău.Poate că la început n-ai să-i oferi nimic,poate doar promisiuni dar în timp are să crească în tine dorința de a-l cunoaște și de a-l face să se simtă bine la tine-n suflet.Și-ncet-încet începi să te schimbi mai întâi de dragul tău,apoi de dragul lui Dumnezeu fiindcă începi să îl iubești și să-l înțelegi și apoi de dragul celor din jurul tău fiindcă știi că exemplul tău contează și tot ce faci tu poate deveni ca o locomotivă pentru niște vagoane trase pe o linie moartă.

    Rugăciunea e pavăza casei , a familiei și a sufletului.Nu este o dovadă de slăbiciune faptul că te rogi cât poți de des și pentru lucruri simple care par pentru mulți treaba noastră nu a lui Dumnezeu. De pildă educația copiilor,conviețuirea în cadrul familiei,relația soț-soție, părinți -copii.Nu e nimic rău în a te ruga pentru ocrotirea familiei tale chiar și atunci când lucrurile merg bine.Nu-l supără cu nimic pe Dumnezeu o astfel de rugăciune,dimpotrivă îl bucură și e semnul că vezi în el un părinte,un prieten și un domn ocrotitor.Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg lucrul acesta.Mulți ani în care am suportat cu stoicism toanele bărbatului meu și pretențiile lui de cocoș care trebuie să cânte în casă,batjocura lui absolut gratuită, care i-a împins și pe cei doi băieți ai mei să nu mă respecte și mai târziu când aceștia au crescut să nu-l mai respecte nici pe el.Nu mi-am dat seama ca toată această rea lucrare a diavolului a fost îngăduită de Dumnezeu tocmai fiindcă și eu am îngăduit-o inconștient și n-am apelat la cine trebuia, și nu m-am rugat cum trebuia.Și nu-mi trebuiau cine știe ce rugăciuni sofisticate...Mă rugam ca Dumnezeu să-i lumineze mintea, credeam că-i de-ajuns să mă rog așa,dar nu-i cerusem în rugile mele să facă din soțul meu cel mai bun prieten al meu și din mine cea mai bună prietenă a lui.Iubirea adevărată are ca fundație solidă prietenia și respectul nu poate exista fără ea.Spre rușinea mea, greu am înțeles acest adevăr.E ușor să constați semnele unei'' boli'' la celălalt și să-ți dai cu părerea și să ceri cel mai bun tratament,dar ajută și tu,ai grijă să fie aplicat corect,fii un bun infirmier,apoi un bun asistent,cere lumina mai întâi pentru ochii tăi și deschide-i mari ca să știi mai apoi ce să faci pentru alții.

   Aș putea să scriu ore în șir despre rugăciune,are atâtea moduri de exprimare...!Dar contează esența, sinceritatea ,dăruirea.Așa este și relația ta cu Dumnezeu,asemeni rugăciunii pe care i-o trimiți,și poate că uneori e lipsită de înțelepciune...Nu putem avea înțelepciunea , adică toată înțelepciunea lui Dumnezeu. acesta-i mai presus decât înțelegerea omenească,dar putem gravita în jurul acesteia cât mai aproape, cerându-i înțelepciunea trebuincioasă nouă pentru a trăi cuviincios și în acord cu Dumnezeu.Abia atunci îl primești cu adevărat în casa sufletului tău și îi primești prietenia și ocrotirea.