Doi îngeri

   Fata mea ,primul meu copil avea pe atunci 6 ani.A vorbit târziu și mulți ani a avut dificultăți în a-și așeza cuvintele în frază de multe ori încurcând cuvintele de legătură,prepozițiile.Cuvintele îi veneau greu și se chinuiau să-i iasă din gură de parcă atunci se nășteau și nu erau sigure că e vremea lor să se nască.În plus avea dificultăți mari de socializare,copilul meu nu știa să se joace cu alți copii.Jocurile simple ale copilăriei erau străine de ea, ''pititea'',''uleii și porumbeii'',''ursul doarme'' nu o atrăgeau.Prefera să dea roată terenului de sport al școlii de 6-7 ori în fugă sau în pas săltat,cu o jucărie de care nu se despărțea,în mână.Așa mi-o amintesc.Și era fericită așa.Și tot atât de fericită era când spunea o poezie de 6-7 strofe pe care o învăța pe nerăsuflate.

   Exista pe vremea aceea un serial italian ''Iedera''care avea pe genericul de final al fiecărui episod un cântec lung cu multe strofe în italiană,desigur.Copilul meu îl reproducea perfect și poate îl auzise o dată sau de două ori.În schimb nu știa cum să ceară apă și dacă o întrebai ''Ce mai faci?''îți răspundea ca un ecou tot cu întrebarea pe care i-ai pus-o.

   Eram speriați și ne gândeam că dacă s-ar pierde,pierdută ar fi fiindcă nu știa să spună cum o cheamă, unde stă și a cui este.Voiam să-i lipim etichete cu numele și adresa pe dosul gecuțelor pe care le purta .Am început prin a o învăța ca pe un papagal numele și adresa blocului unde stăteam și-mi pare rău și mi-e rușine s-o spun,dar până a învățat am mai și cârpit-o.Nu rău, că nu eram nebună să-mi omor copilul dar destul ca să trezească în mine un sentiment de rușine amestecat cu multă neputință.Și spre mirare mea a mers, a funcționat,copilul meu a început să comunice.Nu știu, poate că mi-a citit în ochi disperarea,poate că de frică (nu mai aveam răbdare și țipam la ea), a reușit să iasă din lumea ei și să pășească în lumea noastră.Sau poate credea că n-o mai iubim și și și-a dat seama că are nevoie de noi.Cine știe?

   Pe-atunci nu știam că acestea sunt manifestări ale unei forme de autism care acum, când fata mea are 21 de ani a devenit aproape o amintire.Nici când am fost cu ea la psiholog pe când avea 6 ani n-am aflat acest lucru.M-a lămurit mult mai târziu o doamnă, medic endocrinolog cu un simț psihologic bine dezvoltat,care și-a dat seama din scurtele discuții pe care le-a avut cu ea ,și din felul în care se comporta în cabinet că acel ceva care nu era normal la ea se numea ''tendințe autiste''.Mulți ani am crezut ca autismul înseamnă rupere totală de lume,imposibilitate de comunicare ,o boală cruntă care n-avea legătură cu problemele copilului meu.Azi știu că are mai multe forme,că există în lume chiar și adulți suferinzi de această boală care și-au întemeiat familii au chiar și copii și sunt acceptați așa cum sunt.Și mai știu că tulburările de vorbire tot autismului se datorau.Și vindecarea ei a venit nu de la medici , n-am urmat nicio terapie,totul s-a ''aranjat''în timp de la Dumnezeu care s-a îndurat de noi.Noi ca părinți am făcut totul după ureche și poate dacă am fi știut ce are ne-am fi speriat ,poate am fi deznădăjduit ,nu știu.Dar nu despre forma de autism a fetei mele vreau să vorbesc azi ci despre autismul din mine ce mă ținea departe de adevărata dragoste...

    Erau multe mămici și mulți copii care-și așteptau rândul în fața cabinetului de psihologie .Sala de așteptare era trei sferturi plină.Copiii de obicei nu știu să aștepte,se plictisesc repede și caută să-și umple''golul' acela de așteptare cu ce pot și ce le vin prin minte.''Stai cuminte!''Vino aici!''se auzea din când în când din tabăra părinților.Vorbe ce se voiau menite să cumințească energia lor debordantă ce se împrăștia în toate direcțiile. Zadarnic.E ca și cum ai încerca să-nchizi într-o cutie de carton un elefant.

    Ca de obicei copilul meu nu avea nevoie de tovarăși de joacă.Alerga de la un capăt la celălalt al sălii.Alerga, țopăia, se oprea puțin în fața geamului mare cât un perete ce dădea spre curtea spitalului și-apoi iar alerga, țopăia...Și era toată numai zâmbet. Fizic părea un copil reușit .Un pic cam slăbuță,dar avea o fețișoară expresivă și foarte frumoasă.Un prieten i-a spus soțului meu privind când la mine când la copil''Mă,tu ai luat femeia asta pentru copilul ăsta frumos!''(Am uitat să precizez că fetița e din prima căsătorie).Remarca lui m-a jignit atunci dar adevarul e că n-am fost niciodată o femeie frumoasă.

   Stăteam pe o bancă și-o priveam.Mă obosise țopăiala ei.Și teama mea ...Da,teama.Că oamenii care treceau pe acolo se vor lovi de ea, de țopăiala ei și-o vor întreba ceva , cum o cheamă sau câți ani are ,și va ieși la suprafață '' defectul'' ce ar umbri considerabil imaginea ei de copil reușit . Priveam și la ceilalți copii...Printre ei un băiețel de vreo 4 ani,vesel și plin de energie ce se juca cu un alt copil printre adulții ce așteptau în picioare, băncile fiind toate ocupate.Părea mai degrabă o pădure de adulți sala aceea de așteptare și poate că așa o vedeau și copii ce nu mai aveau astâmpăr.Băiețelul pe care îl priveam cu insistență avea ochișorii oblici , un picior strâmb și din gurița întredeschisă printre dinți îi ieșea nepăsător și calm vârful limbii.''Defectele'' lui erau evidente dar nu-l împiedicau să râdă și să se joace chiar și așa șchiopătând prin ''pădurea'' de adulți cu celălalt băiețel.

  Dar evident o deranjau pe mamă care după câteva apostrofări de genul''Stai cuminte!''l-a tras nervoasă de mână,lângă ea, încercând să-l scoată astfel din câmpul vizual al celorlalți.Era o femeie frumoasă,înaltă și elegantă.O femeie reușită.Și îi înțelegeam rușinea și disperarea de a avea un copil atât de ''defect''.Și nu puteam s-o condamn,și nici cu mine nu făceam acest lucru deși poate ar fi trebuit nu pentru vina de-a fi născut un copil anormal,ci pentru gândirea mea atât de îngustă și lipsită de înțelegere față de anormalități și față de ființele nevinovate ce se nasc cu ele.

   Peste o săptămână, Dumnezeu pe care nu-l cunoșteam și nu-l înțelegeam aproape deloc, mi-a îndrumat pașii spre același spital.Mi-am dat seama abia peste câțiva ani de ce.Nu trebuia doar să iau rezultatele unor analize ,ci trebuia să ,,văd'' ceva.

    Mai aveam mult de așteptat, vreo două ore...La cabinetul acela nu era nimeni, nici medic nici pacienți și poate că mă săturasem de cugetat adânc la problemele mele și de stat singură. Mă simțeam ca un hoț într-o casă goală.N-aveam ce lua după mine, poate doar gândurile mele, dar ar fi trebuit să dau explicații pentru scopul ,,vizitei'' mele acolo .Asa că am părăsit fără regrete liniștea aceasta ce devenise dintr-o dată grea și un pic înfricoșătoare.Am coborât  un etaj mai jos și m-am așezat pe o bancă.Aici acțiunea era la ea acasă.Lume multă, vânzoleală,unii urcau alții coborau coborau scările,alții așteptau în fața cabinetelor.Cea mai mare aglomerație era în fața unei uși pe care scria ,,Comisie''.Și tot acolo gradul de nervozitate pe centimetru pătrat tindea să atingă maximul.Oamenii se împingeau, vociferau cu actele medicale în mâini,blocau coridorul.Toți erau foarte,,bolnavi''și foarte atenți la cine intră și iese din cabinet, pândind parcă neregulile, pentru a îndepărta cu maximă eficiență intrușii,cu pile sau fără ,ce se băgau în față.Și chiar nu înțelegeam cum funcționa dizolvarea acestei cozi ,pe bază de bon sau programare, fiindcă unii erau strigați din cabinet și poftiți înăuntru.Și cel chemat trebuia să se strecoare cu greu prin grămada de nervoși ce țineau cu dinții de fiecare centimetru pătrat câștigat mai aproape de liniștea unui an de pensie fie ea chiar și de boală.

   Două femei s-au așezat pe banca din fața mea.Semănau, se vedea de la o poștă, erau mamă și fiică.Pieptănate la fel,cu părul strâns într-un coc simplu la spate,îmbrăcate aproape la fel și chiar dacă cea mai în vârstă avea părul grizonat  și câteva riduri în plus asemănarea lor ducea undeva pe tărâmul irealului.Totul era simplu la ele,îmbrăcămintea,gesturile...Se înțelegeau din priviri și privirile lor erau gemene.Era atâta calm și discreție și mai ales decență în gesturile lor!

   Parcă nu aparțineau acelui timp și acelui loc.Parcă timpul și-a adus aici oglinda și-a așezat-o între ele,ba nu,ele au ieșit din acea oglindă și au rămas aici să ne ofere o lecție despre trecut, prezent și viitor. Ai fi zis că nu sunt mamă și fiică ci una și aceeași persoană.Ea cu Ea din alt timp.

   Aveau cu ele un copil...Ar fi fost un copilaș normal dacă...Chiar dacă nu-l vedeai zgomotele pe care le scotea când respira îți făceau pielea de găină și te obligau să-l privești.Gâfâieli amestecate cu șuierături, respirație de om fără aer , de muribund pentru care aerul devine dens , solid și greu de respirat . Aerul intra și ieșea din plămânii lui bolovănos,de multe ori înecându-l.Dar era doar un bebeluș!Nu cred să fi avut mai mult de 4 luni.Se uita cruciș, limbuța îi ieșea un sfert afară din guriță,''băluțele'' îi curgeau încontinuu și mai tot timpul avea tendința de a-și da brusc capul pe spate ca și cum s-ar apăra instinctiv de lovituri.

   Ar fi trebuit să le compătimesc și să le admir în același timp pe aceste femei și poate ar fi ''beneficiat'' de întreaga mea compătimire dacă aș fi înțeles atunci corect situația ,și nu m-aș fi împiedicat de lipsa mea de minte și de suflet.Cât despre admirație, ea s-a pierdut în gândurile murdare și urâte ce le năștea simțirea mea atât de...defectă.

    Mi se părea anormală liniștea lor ...Nici cea mai mică urmă de nervozitate sau de rușine ,nimic...Dimpotrivă, se purtau de parcă n-ar fi existat nimeni în jurul lor, și-ar fi fost doar ele și copilul, în camera lui,lângă pătuțul lui și acesta ar fi fost cel mai frumos și sănătos copil din lume.Își zâmbeau una alteia,zâmbeau când priveau spre copil și-l ''manevrau'' cu cea mai mare grijă și delicatețe când îl luau de la una la alta chiar și atunci când acesta făcea mișcările acelea bruște ca niște spasme,și-și arunca capul pe spate,rămânând cu el așa până ce mama i-l îndrepta și-i ridica trupușorul înfășat până la brâu în poziție verticală.La un moment dat  l-a ridicat deasupra capului, din poziția șezând pe bancă, ținându-l cu o mână de spate și cu cealaltă de piciorușele înfășate.Un timp l-a ținut așa ca pe-un trofeu mișcător ce da din mânuțe și privea nedumerit la lumea din jur,care-l privea la rândul ei nedumerită.Așa vedeam cu mintea mea lipsă,atunci.Adevărul e că în poziția aceea îi era lui cel mai bine și respira mai ușor  

    Nu se poate!îmi spuneam.Femeile astea se prefac...Nu pot fi atât de calme ,de blânde și atât de insensibile la privirile celor din jur..Atât de perfecte!Dar de dragul cui să se prefacă?Nu erau în cabinet,în fața comisiei ca să arate cu câtă dragoste știu ele să îngrijească copilul

     Ușa de la Comisie s-a deschis și asistenta a strigat un nume.Femeia mai în vârstă a luat copilul și-a intrat în cabinet lăsând-o pe cea tânără pradă privirilor mele reci și grele.M-a privit și ea, o privire tăioasă,răzvrătită.Era îndreptățită să mă privească așa.Am privit-o în continuare cu aceeași constantă răceală.Parcă vizionam un film și nu sâcâiam  cu atitudinea mea o persoană.Și-a dat jos baticul alb pe care-l lăsase să poposească pe umeri după ce-și dezvelise capul și l-a strâns ghemotoc în poală.Se întristase și mâinile ei frământau baticul acela de parcă acolo ar fi fost toate întrebările ei fără răspuns,toate tristețile ei.Apoi tristețea ei a devenit blândă.A oftat și-a privit apoi spre lumina ce pătrundea caldă printr-un geam undeva, sus cautând parcă o mângâiere.Și-a găsit-o fiindcă a zâmbit, ce-i drept cam trist dar a zâmbit...

   Au trecut ani până să înțeleg ce trebuia atunci să-nțeleg,au trecut ani...Și nu-i vorba doar de a înțelege corect ce-nseamnă să iubești cu adevărat un copil cu nevoi speciale.E vorba de dragostea DRAGOSTE ce nu poate exista fără să-l simți și să-l cunoști pe Dumnezeu.Femeile  acelea chiar erau perfecte, doi îngeri curați nevoiți să traiască într-o lume murdară tocmai ca sa demonstreze că raiul există și-l putem lua pretutindeni cu noi .Și îngerii sunt triști uneori dar privesc spre Dumnezeu și el știe să le șteargă lacrimile  și tristețea  .E cel mai bun doctor de suflete.Și tot el umple raiul la loc dându-ne speranță și încredere și sprijin

    Înainte să-l cunosc pe Dumnezeu raiul meu era gol și departe de mine .Ba nu , nu era chiar gol,gol.Avea un singur locuitor-Dumnezeu pompierul de serviciu care trebuia să mă scoată din foc, sau să mă descarcereze din capcana situațiilor disperate. Dacă aș putea, aș lega raiul cu lanțuri de mine. Dar dragostea nu poate fi înlănțuită și nici închisă într-o cușcă.Pălește și moare.E ca o floare pe care trebuie s-o uzi când e secetă și mai ales să nu lași buruienile s-o năpădească.Și să o mângâi și să-i vorbești cât mai des cu putință.Fiindcă dragostea are nevoie de dragoste și raiul trebuie îngrijit și meritat.

    Nu știu cât de mult m-am schimbat de atunci, de fapt nu asta are importanță.Se spune ''Când ari să nu privești mereu înapoi.''.Și dacă privesc înainte constat că am de arat ...o viață.

    Unii vor sa vadă viața ca pe înșiruire de ilustrate cu flori de câmp.Privesc la viața mea și văd doar o țarină neîngrijită.Și scuip în palme țărănește și m-apuc de treabă,fiindcă n-am încotro.Și să m-ajute Dumnezeu să am raiul plin și aproape de mine!Ar fi cea mai frumoasă binecuvântare!